**James tocmai încheiase o competiție de înot extrem de solicitantă în Londra și aștepta cu nerăbdare un zbor lung, dar liniștit, înapoi spre New York.**
Epuizat fizic și psihic, tot ce își dorea era să se afunde în scaun, să își pună dopurile de urechi, să înghită o pastilă de somn și să doarmă cele opt ore de zbor ca să uite de oboseală.
Își pregătise câteva gustări și se simțea cât de cât pregătit pentru ceea ce spera să fie o călătorie fără incidente.
Dar soarta avea alte planuri pentru el.
**Așezat pe locul din mijloc – cel mai incomod dintre toate – James simțea deja cum disconfortul i se strecoară în oase, mai ales din cauza staturii lui impunătoare.**
Femeia de la geam părea la fel de extenuată. Cei doi și-au oferit un zâmbet scurt, politicos, dar obosit, înainte de a se așeza și de a încerca să-și creeze cât de cât o bulă de confort.
Dar cea care avea să transforme acest zbor într-un coșmar de opt ore era femeia de la marginea culoarului – să-i spunem *Karen*.
**Din momentul în care s-a așezat, James a avut acel sentiment neplăcut în stomac – presimțirea că urmează ceva rău.**
Karen a început imediat să se fâțâie, să se vaiete, să își aranjeze lucrurile în mod exagerat de zgomotos, ca și cum ar fi fost convinsă că a fost repartizată din greșeală în cala de bagaje și nu în cabina de economie.
**Nici măcar nu decolase avionul când Karen deja apăsa insistent pe butonul de chemare a însoțitorilor de bord.**
– Cu ce vă putem ajuta, doamnă? – a întrebat o stewardesă, cu voce calmă, după ce avionul a atins altitudinea de croazieră.
Dar Karen nici nu i-a dat timp să respire.
– Scaunul ăsta e inacceptabil! Uitați-vă la acești oameni! Mă sufocă! – a izbucnit, arătând ostentativ spre James și spre femeia de la geam.
**James, care măsura un respectabil 1,88 metri, era obișnuit cu privirile curioase în zboruri, dar ceea ce urma era dincolo de orice politețe sau bun-simț.**
Karen a început să ceară cu insistență să fie mutată într-un alt loc – preferabil în clasa business. Iar când stewardesa i-a spus că toate locurile erau ocupate, reacția ei a devenit și mai exagerată.
– Vreau să faceți ceva! Să se mute ei! – a spus, indicând spre ceilalți doi pasageri.
– Nu pot nici măcar să-mi deschid gustarea fără să-l lovesc pe tipul ăsta! – a adăugat, împingându-l pe James cu cotul pentru a-și sublinia ideea.
James a tresărit, dar a încercat să rămână calm. Se ruga în sinea lui ca incidentul să se stingă acolo.
**Dar Karen părea hotărâtă să transforme zborul într-un calvar continuu.**
Apăsa din nou și din nou pe butonul de chemare, se foia pe scaun, îl lovea cu genunchii și cu coatele pe James ori de câte ori se mișca, fără nicio jenă.
Pe măsură ce orele treceau, răbdarea lui James se topea încet. Oboseala, combinată cu agitația constantă de lângă el, devenea greu de suportat.
După patru ore, James simțea că e la un pas de a ceda nervos.
– Doamnă… toți încercăm să supraviețuim acestui zbor. Poate vă uitați la un film? – a sugerat el, cu voce joasă, dar apăsată.
Dar Karen nu avea nicio intenție să coopereze.
– Poate că *ea* ar trebui să țină o dietă! – a șuierat spre femeia de la geam.
– Și *tu* ar fi trebuit să rezervi un loc separat pentru picioarele tale uriașe! – i-a spus lui James, aruncându-i o privire plină de dispreț.
**Stewardesele, care observaseră deja comportamentul ei, începuseră să devină vizibil iritate.**
Una dintre ele s-a apropiat și i-a atras atenția Karenei, cu un ton ferm, că butonul de chemare nu este pentru mofturi, ci pentru urgențe reale.
Dar Karen nu s-a lăsat. A continuat să creeze scene, pretinzând că i se încalcă *drepturile fundamentale ale omului*.
**Când avionul a început coborârea, Karen a încălcat și ultima regulă: s-a ridicat din scaun înainte ca semnul pentru centura de siguranță să fie stins și s-a dus glonț spre perdeaua care separa clasa economică de cea business.**
A ignorat complet avertismentele echipajului, stând în picioare cu brațele încrucișate, ca o regină nedreptățită care așteaptă să i se facă dreptate.
**Atunci, prin sistemul de sonorizare al avionului, s-a auzit vocea căpitanului:**
– Doamnelor și domnilor, bine ați venit la New York! Astăzi avem la bord un pasager special.
Toată lumea a oftat – un amestec de epuizare și curiozitate.
Dar Karen… Karen s-a așezat înapoi pe scaun, cu o expresie de satisfacție pe chip, convinsă că în sfârșit i se va recunoaște „valoarea”.
**Căpitanul a ieșit din cabină și s-a îndreptat cu pași hotărâți direct spre ea.**
– Mă scuzați, doamnă – a spus el, cu un zâmbet politicos, dar ferm. – Trebuie să trec. Am de salutat un pasager cu adevărat special.
Zâmbetul triumfător al Karenei s-a transformat într-o grimasă confuză.
**Căpitanul a condus-o înapoi la locul ei și, cu toată cabina ca martor, s-a întors către ceilalți pasageri:**
– Doamnelor și domnilor, să îl aplaudăm pe pasagerul nostru special, aflat pe locul 42C!
Pentru o clipă, în cabină s-a lăsat o liniște stânjenitoare.
Apoi cineva a început să aplaude. Apoi altul. În câteva secunde, tot avionul era în hohote de râs și aplauze.
**Karen s-a înroșit până în vârful urechilor. Și-a dat seama, într-un final, că nu era eroina poveștii – ci chiar motivul amuzamentului general.**
James, în timp ce își strângea lucrurile și se pregătea să coboare, nu s-a putut abține să nu zâmbească.
– A meritat cele opt ore de tortură – i-a spus femeii de la geam.
Aceasta a zâmbit și ea, ușurată că aventura luase sfârșit.
– Să sperăm că nu o mai întâlnim niciodată! – a spus râzând.
Și astfel, James a coborât din avion cu o ușurare imensă, simțindu-se mai ușor decât în orice moment din ultimele ore.
**Tu ce ai fi făcut în locul lui?**
