Ana avea doar douăzeci de ani, însă purta deja o povară grea de experiențe dureroase și amintiri sfâșietoare, pe care prefera să le ascundă adânc în sufletul ei, departe de privirile și gândurile celor din jur.
De curând acceptase un loc de muncă ca vânzătoare la o benzinărie — un loc modest, simplu, dar care pentru ea însemna o șansă de a începe o viață nouă, de una singură.
Ana crescuse într-un orfelinat, iar acea perioadă a vieții ei era dificil de amintit fără să simtă un nod în gât. Amintirile erau tulburi și pline de durere.
Nu avea mulți prieteni acolo. Între copii nu domnea prietenia, ci o competiție acerbă, în care fiecare încerca să dovedească că este mai bun decât ceilalți, iar cei mai slabi erau pur și simplu eliminați fără milă.
Fata drăguță de la benzinărie fusese concediată — doar pentru că oferise puțin benzină unui bătrân neajutorat, cu o mașină veche și stricată. Toți râdeau pe la spatele ei, însă când bărbatul s-a întors, râsul a încetat brusc.
Totuși, Ana nu fusese întotdeauna un copil orfan. Până la șase ani, avusese o mamă — o femeie caldă, blândă, cu ochi obosiți, care încerca din răsputeri să-i ofere tot ce putea.
După moartea mamei, Ana a rămas în grija tatălui vitreg — un bărbat alcoolic și dur. Rar era treaz și se enerva pentru orice — scârțâitul unei scânduri sau râsul unui copil îl făceau să explodeze.
Mânia lui însă o descărca pe Ana, bătând-o fără milă. După moartea soției, a căzut complet în derizoriu: și-a pierdut serviciul, nu mai avea grijă nici de casă, nici de copil.
Puținii bani pe care îi avea îi cheltuia doar pe o sticlă de băutură, iar despre hrănirea fetiței nici nu se gândea. Ana stătea adesea flămândă într-o cameră rece, unde vântul pătrundea prin crăpăturile ferestrelor vechi.
Din fericire, vecinii au observat cum o trata bărbatul. O auzeau plângând prin pereții subțiri, o vedeau palidă și slăbită rătăcind prin curte, în căutare de ceva de mâncare.
Într-o zi nu au mai putut suporta și au sunat la serviciile sociale. Aceștia au venit rapid, au inspectat locuința — peste tot era murdar, cu sticle goale împrăștiate și cu un miros puternic de alcool în aer.
Tatăl vitreg era atât de beat încât nu se putea apăra. Ana a fost luată chiar în aceeași zi.
Starea ei — slăbită, cu vânătăi pe corp și cu părul încâlcit — spunea totul.
Curând a fost dusă într-un orfelinat, iar viața și-a făcut dreptate de una singură cu acel bărbat: a murit într-un incendiu, după ce a adormit cu o țigară aprinsă în mână, în apartamentul degradat pe care chiar el îl distrusese.
Orfelinatul a fost, de fapt, mântuirea Anei. Acolo era cald, primea mâncare de trei ori pe zi, iar educatorii aveau grijă să fie ordine și curățenie.
Era de mii de ori mai bine decât să trăiască cu tatăl vitreg, unde fiecare zi se putea sfârși cu bătăi. Când a părăsit orfelinatul, statul i-a oferit un apartament mic cu o singură cameră — vechi, cu linoleum uzat, uși care scârțâiau și vopsea cojită pe pereți.
Vecinii, oameni bătrâni și suspicioși, o priveau cu ochi răi. Șopteau că e o copilă orfană, tânără — cu siguranță va aduce în casă oameni dubioși.
Ana simțea privirile lor, dar încerca să le ignore și să-și aranjeze modestul cămin cât de bine putea.
Singura care o ajuta era Valentina Nikolaevna — educatoarea din orfelinat.
O femeie cu suflet bun și zâmbet cald, mama multor copii, care îi trata pe toți copiii din orfelinat ca pe propriii ei. Ana, blândă și cuminte, i-a atras imediat atenția, iar între ele s-a născut o prietenie sinceră.
Valentina Nikolaevna o ajuta cu actele pentru apartament, îi oferea sfaturi, iar Ana o privea ca pe o mamă pe care, de fapt, nu o avusese niciodată cu adevărat.
De doi ani, de când stătea pe propriile picioare, nu uita niciodată să o sune pe Valentina și să o viziteze în mica și primitoarea casă de la marginea orașului.
Valentina o primea mereu cu bucurie, îi oferea ceai și prăjituri, iar copiii ei, acum adulți, o invitau pe Ana la sărbători — de Anul Nou, Paște, zile de naștere — ca să nu se simtă singură.
Găsirea unui loc de muncă însă era departe de a fi ușoară…
