– Laci! Fiule, ești gata? – strigă mama lui din bucătărie, cu voce tremurândă, în care se simțeau amestecate grija, dorul și un strop de mândrie.
– Da, mamă, doar mai arunc o ultimă privire peste bagajul meu! – răspunse Laci, în timp ce ștergea cu grijă praful de pe catarama argintie a curelei.
Împachetase totul cu o ordine impecabilă, aproape militară: legitimația de soldat, o mică fotografie cu părinții săi și, desigur… pachetul cu scrisorile primite de la Ági.
Tânărul abia trecuse de douăzeci de ani. Umerii îi purtau deja greutatea maturizării, dar în ochii lui se mai vedea scânteia speranței tinerești. Era împreună cu Ági de doi ani. Ea îi promisese că îl va aștepta, indiferent de cât va dura.
– Îți voi scrie în fiecare zi – îi spusese Ági în ziua despărțirii, când se aflau pe peronul gării, iar Laci, cu lacrimi în ochi, privea trenul care urma să-i despartă.
– Și eu îți voi scrie – îi răspunsese Laci, strângându-i mâna atât de tare, de parcă nu ar fi vrut s-o lase niciodată să plece.
Trenul s-a pus în mișcare. Ági îi făcea cu mâna, iar Laci rămăsese lipit de geam, încercând să-i memoreze fiecare gest – privirea, şuvița de păr luată de vânt, buzele ei care îi șopteau: „Te iubesc.”
La armată, zilele erau lungi și grele, dar în fiecare seară, fără excepție, Laci îi scria. Îi povestea despre gardă, despre ce mâncaseră la prânz, despre glumele dintre băieți în dormitor.
Dar dincolo de cuvinte, între rânduri, răzbătea mereu același mesaj: **„Mi-e dor de tine.”**
Ági îi răspundea. Cel puțin, la început.
Scrisorile ei veneau săptămânal – lungi, parfumate, cu inimioare desenate pe plic. Apoi, o dată la două săptămâni. Apoi… au încetat complet.
– Poate e bolnavă – se consola Laci.
– Sau poate a plecat la bunici, undeva în munți… acolo nu e poștă… – dar în adâncul sufletului său știa că astea erau doar scuze.
Camarazii din companie ridicau din umeri:
– Las-o, frate. Un an e mult… mai ales pentru o fată.
– Nu, Ági nu e așa! – izbucnea Laci cu furie. – Mi-a promis!
Și apoi a venit ziua plecării. Ziua eliberării. Sfârșitul. Laci și-a strâns lucrurile. A pus ultima scrisoare de la Ági în buzunarul interior al hainei.
– Venise cu luni în urmă – gândi cu amărăciune, dar tot nu se îndura să o lase.
Gara era aglomerată. Părinți, frați, surori, iubite cu flori și ochi umezi. Laci căuta doar un chip.
Nu era acolo.
Mulțimea se răsfira, trenul plecase. Laci rămăsese singur pe peron. Vântul rece îi pătrundea prin haine.
– Poate întârzie… – murmură el.
Și atunci o văzu. Pe peronul opus.
O femeie… ținând un copil în brațe. Copilul dormea. Femeia îl privea. Era Ági.
Laci nu se putea mișca. Inima i s-a oprit pentru o clipă.
Privirea ei era întunecată, pe buze nu avea zâmbet, ci o tristețe greu de descris. Nu a spus nimic. Doar l-a privit, apoi și-a plecat capul și s-a întors. A pornit încet spre ieșire.
Laci rămase încremenit. Lumea dispăruse. Zgomotele se stinseseră. Doar un singur gând îi bubuia în minte:
**„Nu se poate…”**
A tresărit, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un coșmar. A pornit după ea. Picioarele îi tremurau, dar și-a adunat toată puterea și a strigat:
– Ági! Așteaptă!
Fata s-a oprit, dar nu s-a întors. Copilul s-a mișcat ușor în brațele ei, apoi a adormit din nou. Laci s-a apropiat, ezitant, ca și cum o singură vorbă ar putea spulbera lumea în jurul lor.
– Tu… tu ești aici – șopti el, cu voce joasă.
Ági s-a întors lent. Privirile li s-au întâlnit. În ochii ei erau toate emoțiile – surpriză, durere, rușine și… un strop de iubire veche, îngropată adânc.
– Te-ai întors – a spus ea încet.
– M-am întors. Da. Am crezut că ne vom întoarce împreună – răspunse Laci, vocea lui răgușită trădând suferința.
Ági nu spuse nimic. Doar își coborî privirea spre copil.
– Este… este al meu? – întrebă Laci, cu o voce abia auzită.
Fata ezită. Apoi dădu din cap în semn de negare.
– Nu. Este al soțului meu.
Lui Laci i se păru că cineva i-a aruncat o piatră grea în stomac. Picioarele i se înmuiară, dar nu căzu. Stătea nemișcat, ca o umbră uitată de lumină.
– Soțul tău? Dar… tu ai spus… ai promis…
– Știu ce am promis. Și știu și ce ai promis tu. La început, număram fiecare minut. Dar apoi… a venit o zi în care nu am mai putut.
– Câte scrisori ai primit de la mine? – întrebă Laci, deja cu glas tremurând de furie.
– O vreme veneau în fiecare zi. Apoi… nimic.
– Nu se poate! – izbucni el. – Am scris în fiecare seară! În fiecare seară! Poate că poșta… sau cineva le-a ascuns… dar eu am scris!
Ochii lui Ági se umplură de lacrimi.
– Am crezut că m-ai uitat. Am așteptat luni de zile. Și atunci a apărut el… m-a înțeles, m-a sprijinit… și am crezut că și eu am dreptul la o viață fericită.
– Și… ești fericită? – întrebă Laci în șoaptă.
Tăcere. Lungă, apăsătoare. În cele din urmă, Ági spuse doar:
– Nu mai contează ce-ar fi putut fi. Acesta e prezentul meu.
Laci se așeză pe marginea peronului. Vântul îi juca în păr. Ági îl privi o vreme, apoi, strângând copilul în brațe, zise:
– Băiețelul se numește Dani. Iar soțul meu… a devenit un om bun. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa.
– Și mie… – șopti Laci. Glasul îi era doar o umbră.
Când Ági plecă definitiv, Laci rămase mult timp singur. Scoase din buzunar ultima scrisoare de la ea. Hârtia era îngălbenită, cerneala ștearsă. La final scria:
**„Te iubesc. Te voi aștepta.”**
Laci râse. Un râs uscat, amar. Apoi se ridică și rămase o vreme nemișcat. Viitorul pe care îl visase nu mai exista.
Dar viața merge înainte.
Câteva zile mai târziu, Laci trăia din nou cu părinții lui. Uniforma militară fusese împăturită și ascunsă în fundul dulapului. Părea o piesă dintr-o viață veche, un vis întrerupt prea brusc.
Orașul în care se întorsese nu mai era același. Copacii foșneau la fel, casele scârțâiau în vânt, dar în sufletul lui ceva se frânsese definitiv.
În fiecare zi ieșea la plimbare. Adesea mergea spre gară – ca și cum spera că, într-o zi, timpul va da înapoi și Ági îl va aștepta acolo, cu zâmbetul ei cald. Dar acel moment nu mai venea.
Într-o după-amiază, pe când se apleca lângă un pârâu să ridice o piatră, o voce îl opri:
– Tu ești Laci?
Se întoarse. O femeie în vârstă, cu spatele ușor aplecat, dar cu privire pătrunzătoare, stătea în fața lui. Fața îi părea cunoscută, dar nu putea spune de unde.
– Da… sunt eu. Ne cunoaștem?
– Sunt mama lui Ági – spuse femeia.
Inima lui Laci tresări.
– Știu că v-ați reîntâlnit. Și știu ce ați simțit unul pentru celălalt. Tot orașul știa. Dar tu… nu știi tot adevărul.
– Ce adevăr?
Femeia se așeză lângă el pe bancă.
– Scrisorile pe care i le-ai trimis… Ági nu le-a primit niciodată. Bărbatul care avea să-i devină soț lucra atunci ca poștaș. Știa că Ági te iubește. Și știa că, dacă primește scrisorile, nu va avea nicio șansă. Așa că…
– Nu… – șopti Laci.
– …le-a ascuns. Ani întregi am purtat acest secret. Acum sunt bătrână și nu mai pot. Fiica mea a crezut că ai abandonat-o. El, atunci, nu era un om rău… dar gelozia nu țipă – omoară în tăcere.
Laci stătea ca trăsnit. Degetele i se strânseră în pumni. Ochii i se umplură de lacrimi.
– Și… Ági știe?
– Nu. Nu i-am spus niciodată. S-a îndrăgostit mai târziu de el. A devenit om bun, au întemeiat o familie. Acum are cancer. Iar Ági îl îngrijește zi și noapte. Dar eu… eu voiam doar să știi că **nu tu ai greșit. Niciodată.**
Laci înclină capul. Femeia îi puse mâna pe mână.
– Ce ați simțit a fost real. Și ce ai scris tu, a fost sincer. Uneori, viața scrie cele mai frumoase povești… dar nu le termină.
În acea seară, Laci deschise cutia veche de lemn în care păstra lucrurile de la Ági. O batistă, o carte poștală veche, chiar și un fir de paie dintr-un lan în care fuseseră odată.
Și atunci, la fundul cutiei, găsi o scrisoare. Recunoscu scrisul ei. Nu o văzuse niciodată până atunci.
**„Laci. Nu știu unde ești, nici dacă te mai gândești la mine. Dar dacă vreodată vei citi această scrisoare, să știi: te-am iubit mereu. Poate viața mă va duce în altă parte, poate voi fi lângă altcineva.
Dar iubirea pe care am simțit-o pentru tine… a fost pentru toată viața.”**
Laci închise încet scrisoarea. Dincolo de fereastră, lumea dormea liniștită. Și el, pentru prima dată după mult timp, și-a plecat capul pe pernă în liniște.
Pentru că știa acum: **există iubiri pe care nici timpul, nici distanța, nici măcar o altă viață nu le pot șterge.**
