Am simțit cum sângele mi se scurgea din obraji, ca și cum inima mea s-ar fi oprit pentru o clipă.
Am rămas fără aer, incapabilă să procesez ce aveam în fața ochilor.
Era imposibil. Și totuși…
L-am văzut cum era coborât în mormânt.
Eu însămi am aruncat o mână de pământ peste sicriul său.
Am plâns până când ochii mi-au secat, iar sufletul mi-a rămas gol.
—Ciprian? —am șoptit cu voce tremurândă—. Nu poate fi adevărat… ești mort.
Șoferul a întors ușor capul și mi-a oferit un zâmbet trist, melancolic, plin de o durere mută.
—Așa este, Ilinca.
Din punct de vedere fizic, sunt mort.
Mi-am dus mâinile tremurânde la gură, încercând parcă să-mi înăbuș un țipăt care se zbătea în mine.
Mintea mea căuta disperată o explicație logică. Poate că visam. Poate era doar o halucinație născută din durerea pierderii.
Sau poate… era doar un bărbat care semăna în mod înfricoșător de mult cu Ciprian.
—Spune-mi, te rog, că nu-mi pierd mințile… —am reușit să rostesc cu greu.
—Nu ești nebună —mi-a răspuns el, privindu-mă direct prin oglindă—. Dar nu avem mult timp.
Taxiul s-a pus din nou în mișcare, alunecând printre mașinile din trafic cu o viteză care părea straniu de normală, având în vedere supranaturalul situației în care mă aflam.
—Cum e posibil? —am întrebat tremurând—. Te-am văzut… te-am văzut murind.
—Știu. Și simt fiecare fărâmă din durerea pe care ți-am provocat-o —a spus el, cu o voce joasă, împovărată—. Dar moartea mea n-a fost un accident, Ilinca.
Am fost otrăvit.
Cuvintele lui m-au lovit ca o palmă în piept, luându-mi aerul.
Amintirile de la nuntă s-au năpustit asupra mea: Ciprian ridicând paharul de șampanie, zâmbetul lui luminos, clipa în care fața i s-a schimbat brusc, paharul căzând din mână, trupul lui prăbușindu-se.
—Cine a făcut-o? —am întrebat, furia crescând în mine—. Familia ta?
Ciprian a încuviințat ușor.
—Vărul meu, Bogdan. A fost întotdeauna gelos pe partea mea din afacerea familiei.
Odată cu moartea mea și fără moștenitori direcți, partea mea ar fi trecut la el.
Dar nu știa de testament.
—Ce testament?
—Am lăsat totul ție, Ilinca.
Întreaga mea avere.
De aceea familia mea te urăște atât de mult.
Nu pentru că ai păstrat numele meu, ci pentru că ai moștenit banii.
Am simțit cum o nouă undă de șoc mă străbate.
—Și de ce nu mi-ai spus niciodată despre bani?
Despre cât de bogată era, de fapt, familia ta?
Mașina a oprit la un semafor. Ciprian s-a întors complet spre mine pentru prima oară.
Chipul îi era palid, ușor încețoșat, dar totuși era el. Bărbatul pe care l-am iubit. Soțul meu.
Inima mi se frângea de dorința de a-l atinge, de a-l îmbrățișa… dar ceva mă oprea. Frica. Realitatea. Moartea lui.
—Pentru că voiam să mă iubești pe mine, nu averea mea.
Prea multe femei s-au apropiat de mine doar pentru bani.
Când te-am cunoscut, am decis să trăiesc simplu, modest, ca să văd dacă cineva poate să mă iubească pentru cine sunt cu adevărat.
Zâmbetul lui era trist, cu o tandrețe pe care nu o mai văzusem niciodată.
—Și tu m-ai iubit, Ilinca.
M-ai iubit din suflet.
Lacrimi fierbinți mi se rostogoleau pe obraji.
—Te iubesc și acum…
—Știu —spuse el, cu o blândețe infinită—. Dar trebuie să mă asculți cu atenție.
Ești în pericol.
Familia mea nu se va opri aici.
Când vor descoperi testamentul, vor veni după tine.
—Ce trebuie să fac?
—În buzunarul paltonului tău e un plic.
L-am pus acolo când ai urcat bagajele în portbagaj.
Cu mâini tremurânde, am căutat în buzunar și am scos un plic alb, nesigilat.
Înăuntru era o cheie și o adresă scrisă de mână.
—Este o casă de vacanță, necunoscută familiei mele.
Am cumpărat-o sub un nume fals.
Du-te acolo și caută biblioteca din living.
În spatele cărții „Marile Speranțe” vei găsi un seif.
Codul este data primei noastre întâlniri.
Semaforul s-a făcut verde, iar Ciprian s-a întors din nou cu fața spre drum.
—Nu merge la aeroport —a spus—.
Bogdan are oameni care te urmăresc.
Trebuie să dispari o vreme.
—Dar… cum voi demonstra că ai fost otrăvit?
Cum voi obține dreptate?
—În seif se află toate dovezile.
Jurnalele mele, înregistrări, documente cu tranzacții financiare suspecte.
De luni întregi aveam bănuieli.
Am cercetat și am strâns tot ce era necesar.
Am strâns cheia în palmă, ca pe o ancoră în mijlocul haosului.
—De ce ni se întâmplă nouă asta?
Tot ce am vrut a fost să fim fericiți…
Mașina a virat pe o străduță necunoscută, tăcută.
—Știu, iubirea mea.
Și-mi pare rău că nu pot fi lângă tine în această viață.
Dar îți promit că te voi proteja cât pot.
—Cât… cât timp vei mai fi aici? —l-am întrebat, temându-mă de ce avea să-mi răspundă.
—Nu pentru mult timp.
Sunt legat de tine prin iubire, dar granița dintre lumi nu poate rămâne deschisă prea mult.
L-am privit cum începe să se estompeze… silueta lui devenea din ce în ce mai transparentă.
—Nu pleca —l-am implorat—.
Te rog, nu mă lăsa din nou…
—Nu te las niciodată cu adevărat —mi-a spus, vocea lui devenind un ecou pierdut—.
Dar acum trebuie să fii puternică.
Du-te la casă. Găsește dovezile. Și contactează-l pe avocatul meu, Victor Dima.
El știe tot și te va ajuta.
Mașina s-a oprit într-un cartier liniștit, la marginea orașului.
—Te iubesc, Ilinca —spuse Ciprian, imaginea lui devenind tot mai difuză—.
Și-mi pare rău că nu putem trăi viața pe care ne-am dorit-o împreună.
—Și eu te iubesc —am șoptit printre suspine—.
Pentru totdeauna.
Și atunci, la fel de brusc cum apăruse, Ciprian a dispărut.
În locul lui stătea un alt șofer, un bărbat în vârstă, care mă privea nedumerit.
—Doamnă… vă simțiți bine? —m-a întrebat—.
Mi-ați spus să opresc aici, dar păreți foarte tulburată…
Am privit în jur, zăpăcită și copleșită.
Nu-i spusesem niciodată să oprească.
Și totuși… plicul și cheia erau reale. Le țineam încă în mâna mea.
—Sunt bine —am spus, cu glas aproape stins—. Mulțumesc.
Cu inima bătând nebunește, am coborât din taxi și am privit adresa scrisă pe hârtie.
Era timpul să aflu adevărul.
Și să fac dreptate pentru Ciprian.
Oricât de periculos ar fi fost.
