M-am întors acasă după muncă, iar fiul meu m-a îmbrățișat strâns, a început să plângă și mi-a spus că nu mai vrea să rămână la bunica. Am rămas complet șocată când am aflat motivul 😲😲
Am crescut singură copilul. Soțul meu plecase când băiatul nici nu împlinise un an. De atunci, lucram în două locuri ca să ne descurcăm. Familia noastră mică se baza exclusiv pe umerii mei.
Cele mai multe ori mă ajuta mama. Uneori era nevoie să chem o bonă, dar era foarte scump.
Eram recunoscătoare mamei pentru ajutorul ei, deși uneori observam comportamente ciudate. Uneori uita lucruri importante sau spunea lucruri nepotrivite, ca și cum ar fi fost pierdută în nori. Dar le atribuim oboselii sau vârstei.
Până într-o zi când fiul meu mi-a spus:
— Mamă, poți să nu mai lucrezi?
La început nu i-am dat importanță. M-am gândit că e doar curiozitatea unui copil. Dar câteva zile mai târziu s-a întâmplat ceva care a schimbat totul.
Seara, după schimb, fiul meu a fugit spre mine, m-a îmbrățișat tare și, brusc, a început să plângă.
— Mamă, te rog, nu mă mai lăsa la bunica…
Am rămas fără cuvinte.
— De ce, dragul meu? Ți-e dor de ea? Sau te-a certat bunica?
— Ea… se comportă ciudat. Mi-e frică.
— Ce a făcut?
Fiul meu a întors privirea, vocea îi tremura:
— M-a rănit… Te rog, să nu mai vină.
Un fior rece mi-a străbătut corpul. Dar copilul nu putea să explice prea clar — tremura și tăcea, de parcă se temea chiar să vorbească. Am sunat-o pe mama. Ea m-a asigurat că totul este în regulă, că s-au jucat, și că băiatul doar și-a imaginat.
Dar eu vedeam adevărul — fiul meu nu mințea. Ochii lui erau plini de frică adevărată.
A doua zi mi-am luat liber. I-am spus mamei că merg la muncă, dar eu m-am ascuns în dulapul din dormitor. Inima îmi bătea atât de tare, încât mă temeam că voi fi auzită.
Am văzut-o pe mama intrând în camera fiului meu. La început totul părea inofensiv — aranja pătura, punea jucăria la loc. Dar apoi… 😲😲
Dintr-o dată, a apucat copilul de mână, i-a răsucit-o brutal și a scos din geantă o frânghie, legându-i încheieturile.
Fiul meu plângea și mă striga. Mama s-a apropiat și i-a acoperit gura cu palma. Dar ce era mai rău avea să vină. Și-a ridicat privirea spre tavan și a început să vorbească:
— Vedeți? Am făcut cum mi s-a spus…
Vorbea cu cineva invizibil, apoi a izbucnit într-un râs adânc și convulsiv.
— Nu, nu, nu va pleca… E al nostru…
Nu am mai rezistat și am sărit din dulap:
— Mamă! Ce faci?!
S-a întors spre mine. Ochii ei erau nebuni, plini de intensitate și strălucire.
— Vocile mi-au spus să fac asta — a spus calm.
— Ce voci?!
— Sunt cu mine. Mereu sunt cu mine… — a zâmbit ciudat, apoi a izbucnit brusc în plâns și iar a râs.
Fiul meu plângea în hohote, m-am aruncat spre el, i-am desfăcut mâinile și l-am strâns la piept. Mama a rămas nemișcată, șoptind ceva în gol.
Am dus-o la medic. Acolo, după investigații, am auzit diagnosticul — schizofrenie.
Frica și durerea m-au copleșit. Aceasta era mama mea, femeia care odinioară mă proteja, mă crescuse și mă iubea. Iar acum… putea să-i facă rău fiului meu.
