Alexandru Voinea era un bărbat obișnuit să-și ia destinul în propriile mâini.
Încă din copilărie știa că sărăcia nu este un verdict și continua să lupte, indiferent de obstacole. Astăzi conducea o afacere de succes, se plimba cu o mașină scumpă și nu se zgârcea la costume de lux. Viața părea că îl răsplătește, în sfârșit, pentru toate eforturile sale.
În dimineața aceea ieșea dintr-un club de fitness exclusivist când o femeie bătrână i-a blocat drumul. Mică, cocoșată, învelită într-un șal de lână uzat, îi întinse tremurând mâna.
— Fiule… doar câteva monede pentru o pâine…
Alexandru făcu un pas înapoi instinctiv și făcu o grimasa. Nu îi plăcea să fie abordat în acest fel. Dar, înainte să-și întoarcă privirea, ochii îi căzură asupra unui mic set de cercei de aur care străluceau în urechile încrețite ale femeii.
Inima i se opri pentru o clipă. Acei cercei îi erau cunoscuți. Îi recunoscu fără nicio îndoială.
— De unde îi aveți? — întrebă brusc, un fior rece trecându-i pe șira spinării.
Bătrâna dădu un pas înapoi, speriată, și își acoperi urechile cu marginea șalului.
— Aceștia îmi aparțin…
— Asta e imposibil! — vocea lui Alexandru se ridică mai mult decât intenționase. — Acești cercei… i-am cumpărat acum zece ani… pentru iubita mea…
Se opri brusc. Amintirile îl copleșiră ca un val. Fata cu zâmbet ștrengăresc, râsul ei cristalin, mirosul ploii de primăvară când se adăposteau împreună sub același umbrelă… și ziua în care dispăruse.
Dispăruse fără urmă, lăsând doar un bilet scurt: „Iartă-mă, trebuie să…”
— Cine sunteți? — șopti aproape, făcând un pas înainte. — De unde aveți acești cercei? Unde a plecat ea…
Femeia bătrână ridică privirea plină de lacrimi. În ochii ei era atâta durere încât Alexandru înțelegea brusc: era pe punctul de a afla un adevăr care îi putea răsturna lumea.
— Iartă-mă, fiule… dar nu ți s-a spus întreaga poveste…
Un fior rece îi străbătu spatele. Nu știa încă ce avea să audă, dar un lucru era clar – viața lui nu avea să mai fie niciodată la fel.
Bătrâna oftă adânc și scoase din geantă, cu mâna tremurândă, o fotografie veche, mototolită. Alexandru o recunoscu imediat – pe ea și pe el, prima lui dragoste, Bianca. Inima îi bătea cu putere.
— De unde ai asta?! — strigă aproape.
— Ea… este nepoata mea — șopti femeia. — Iar tu… tu ești tatăl copilului ei, Alexandru.
A plecat pentru că îi era teamă că nu vei accepta, că vei alege cariera… dar nu mai pot ascunde adevărul. Nepoata mea are nevoie de ajutor. Este bolnavă.
Alexandru rămasese nemișcat. Bianca… un copil… copilul lui. Cu greu putea să creadă. Zece ani de minciuni și tăcere se prăbușiseră într-o singură clipă.
— Unde este? — glasul îi tremura.
Femeia îi dădu adresa. Fără să stea pe gânduri, Alexandru alergă spre mașină. Lumea din jur părea că nu mai există. Știa un singur lucru – trebuia să o găsească. Și de data aceasta nu va mai lăsa destinul să stea între el și ea.
