Satenik și-a crescut singură fiul, pe Narek.
Și-a pierdut soțul în timpul războiului, atunci când băiatul abia învăța să meargă. Au trecut zeci de ani, dar în ochii ei nu s-a stins niciodată scânteia speranței. Spunea mereu:
— Dumnezeu nu-i părăsește niciodată pe cei care trăiesc cu credință.
Narek a crescut într-o familie modestă, dar plină de bunătate. Mama lui muncea zi și noapte pentru ca fiului ei să nu-i lipsească nimic.
Dar când Narek a împlinit șaptesprezece ani, boala le-a răpit liniștea. Medicii au spus că este nevoie de o operație dificilă și, chiar și așa, nimeni nu putea garanta că va supraviețui.
În acea zi, Satenik s-a așezat tăcută în ultima bancă a bisericii. Nu a vorbit, nu s-a plâns — și-a închis doar ochii și a șoptit:
— Doamne, nu-Ți cer o minune, Îți cer doar să-i luminezi drumul.
Nopțile treceau fără somn. Lacrimile îi curgeau tăcute pe obraji, dar în același timp repeta cuvintele ei sfinte:
„Dumnezeu nu ne pune la încercare fără a ne arăta și calea de ieșire.”
Dimineața operației părea diferită. Prin fereastra salonului se strecura o rază subțire de soare, ca și cum mâinile lui Dumnezeu ar fi mângâiat fruntea lui Narek. Satenik stătea lângă ușă, ținând strâns crucea și murmurând aceeași rugăciune:
— Dă-i lumină, Doamne.
Orele treceau greu, apăsătoare, nesfârșite. Apoi, deodată, ușa s-a deschis. Medicul a zâmbit. Și acel zâmbet i-a fost de ajuns lui Satenik ca să înțeleagă — Dumnezeu a auzit-o.
Narek a fost salvat. Operația a reușit. Când și-a deschis ochii și și-a văzut mama, primele cuvinte pe care le-a spus au fost:
— Mamă, am văzut lumina. Nu era lumina spitalului, ci aceea despre care tu mi-ai vorbit mereu.
Din acea zi totul s-a schimbat. Lacrimile de teamă și durere s-au transformat în surâs. Uneori, Satenik se așeza la aceeași fereastră la care plângea odinioară, și acum, în același loc, zâmbea.
Ea știa că Dumnezeu le-a deschis drumul. Și în fiecare dimineață repeta aceleași cuvinte:
— Lumina nu se stinge niciodată acolo unde există credință.
