El o ajutase pe o femeie… fără să-și imagineze că chiar ea va fi cea care, curând, îi va decide viitorul.
În dimineața aceea, Lucas Perrin era departe de a bănuia că simplul fapt de a se opri să ajute o necunoscută îi va schimba complet viața.
La ora 6:37 închise cu gest obosit ușa modestului său apartament, ascuns în inima unui cartier muncitoresc încă adormit. Ochii lui roșii trădau o noapte albă, iar mâinile îi tremurau ușor — prea multe ore petrecute rumegând aceleași gânduri, fără odihnă.
Își ținea strâns la piept o servietă ponosită, aproape jenată că există. În interior: un USB mic, aparent banal, dar purtătorul singurei șanse care-i mai rămăsese. Un video care, spera el, ar fi putut răsturna întreaga situație.
Trebuia să fie la tribunalul din centru la 7:30, nici un minut mai târziu. Nu mai avea dreptul la niciun pas greșit.
Vechea lui bicicletă albă — un model plin de zgârieturi și reparații — scârțâia la primele pedale. Lucas, ca în fiecare dimineață, făcu un semn al crucii, apoi porni spre sud.
Traficul, deja intens, părea hotărât să se transforme într-un obstacol permanent, ca și cum întregul oraș conspira să-l împiedice să ajungă la timp în acea zi decisivă.
Într-o stradă secundară, o zări: o femeie, în picioare lângă o berlină roșie, portbagajul deschis, cu o roată de rezervă la picioare. Întoarsă cu spatele, ridica disperată brațele, iar telefonul ei afișa „fără semnal”.
Fără să mai stea pe gânduri, Lucas frână și sprijini bicicleta de un zid scund.
— Aveți nevoie de ajutor, doamnă?
Femeia se întoarse. Piele ambrată, siluetă înaltă și elegantă, părul prins în spate, privire hotărâtă dar neliniștită. Nu părea cu mult mai mare decât el, dar totul în comportamentul ei emana siguranța cuiva obișnuit să țină frâiele.
— Da, vă rog. Roata a crăpat și nu am forța să o schimb. Sunt foarte în întârziere.
Lucas se aplecă lângă roată.
— Nu vă faceți griji, în zece minute veți fi din nou pe drum.
Femeia rămase lângă el, tăcută, privind cu o curiozitate pe care el preferă să o ignore. Timpul presează, dar acest gest scurt de bunătate îi aduse o pace neașteptată, ca o pauză în furtuna care îi zbuciuma sufletul.
— Aveți o întâlnire importantă? întrebă ea în cele din urmă, rupând tăcerea.
— Da, foarte importantă. Și dumneavoastră?
— Și eu. Prima zi într-o funcție nouă… și întârzii. O prezentare bună, nu-i așa?
Lucas schiță un zâmbet scurt, fără să ridice privirea.
— Se spune că zilele care încep prost pot să surprindă. Încerc să cred asta, măcar.
Când termină, își șterse mâinile și se ridică. Femeia îl privi o clipă, puțin mai mult decât ar fi fost necesar.
— Mulțumesc. Cum vă numiți?
— Lucas. Lucas Perrin.
— Mulțumesc, Lucas. Chiar m-ați salvat.
Lucas izbucni într-un râs scurt, nervos.
— Mergeți, grăbiți-vă. Și succes în noua funcție.
Ea îi întoarse un zâmbet sincer, urcă în mașină și dispăru în fluxul de vehicule.
Lucas se urcă din nou pe bicicletă, fără să observe că, în timp ce strângea uneltele, micul USB alunecase din buzunar… și se afla acum pe scaunul pasagerului berlinei roșii.
Era ora 7:42 când intră alergând în tribunalul civil numărul cinci. Cămașa îi era complet udă, iar servieta, abuzată de fugă, părea gata să cedeze.
Un paznic îi indică sala 2B.
Coridorul, interminabil, răsuna de pașii lui ca o inimă scăpată de sub control.
La intrare, recunoscu imediat avocatul Salvetti: costum extrem de scump, zâmbet otrăvit, privire de prădător convins deja de victorie. Lângă el, Chloé Aguilar, față rigidă, ochi reci și tăioși.
Atunci respirația îi rămase suspendată.
Pe banca judecătorului, înveșmântată în togă neagră, cu chip grav și impasibil…
Judecătoarea.
Aceeași femeie pe care tocmai o ajutase să schimbe o roată cu o oră înainte…
