Nisipul cald ardea plăcut tălpile noastre, în timp ce soarele se apropia încet de orizont, pictând cerul în nuanțe de aur și roșu. Marea se rostogolea leneș val după val, spărgându-se ușor de mal.
Eu și Igor stăteam sub o umbrelă albă, ținându-ne de mâini și râzând, amintindu-ne cum exact acum zece ani, pe aceeași plajă, el mi-a făcut cererea în căsătorie.
— Îți poți imagina cât de simbolic este? — am zâmbit, aranjând ușor șalul de pe umeri.
— Simbolic e că încă mă suporți, — a zâmbit el ștrengărește și m-a sărutat pe tâmplă.
De câteva zile purtam cu mine un secret. Mic, fragil, aproape tremurător în pieptul meu. În seara asta voiam să-i spun că sunt însărcinată. Voiam ca această zi să devină cea mai fericită din viața noastră.
Și exact în acel moment, din apă, a apărut ea.
O femeie în costum de baie deschis la culoare, toată udată, cu șuvițe lipite de față. Mergea direct către noi. La început nici nu am observat-o — cine știe cine se plimbă pe malul mării? Dar ea nu a trecut pe lângă noi.
S-a oprit la un pas de noi.
Și brusc — s-a așezat în genunchi în fața lui Igor.
— Igor… — a rostit numele lui ca și cum ar fi șoptit o rugăciune.
Lumea din jur părea că s-a spart. Zgomotul mării a dispărut. Oamenii, râsul, pescărușii — totul a devenit fundal. Am rămas doar noi trei.
— Încetează să te prefaci că nu mă cunoști, — a spus ea brusc, ridicându-și ochii plini de lacrimi către el.
M-am întors către soțul meu. Pielea lui se înnegrise atât de tare, încât nici bronzul nu mai ascundea nimic. Mâna lui alunecă încet din a mea. În privirea lui se citea totul deodată: frică, vinovăție, șoc… și ceva în plus — o rugă mută.
— Greșești, — a spus el încet. — Te rog, ridică-te.
— Greșesc? — vocea ei s-a frânt. — Serios? După tot ce s-a întâmplat?!
Mi s-a părut că nisipul de sub picioarele mele s-a transformat într-o mlaștină. Am făcut un pas înapoi.
— Igor… — am șoptit. — Cine este ea?
Nu se uita la mine.
— E nebună, — a scos el cu greu. — Doar pleacă.
Femeia s-a ridicat brusc din genunchi, ochii ei scânteiau.
— Nebună? — a râs amar. — Așa mă numeai când ți-am spus că sunt însărcinată?
Ochii mi s-au întunecat.
— Ce?.. — am șoptit.
Igor s-a înfiorat, de parcă ar fi fost lovit.
— Taci, — a șuierat. — Totul ți se pare.
— Îmi pare? — a făcut un pas înainte. — Atunci spune-i de ce ai dispărut imediat după naștere. De ce ți-ai schimbat numărul. De ce fiul tău poartă numele tău!
M-am prins de marginea șezlongului ca să nu cad.
— Fiul?.. — am scos cu voce tremurândă. — Igor… ai un copil?
El a tăcut.
Și această tăcere a fost mai înfricoșătoare decât orice mărturisire.
Femeia m-a privit acum altfel — fără furie. Cu durere. Cu oboseală.
— Îmi cer scuze… — a spus ea încet. — Nu știam că nu știți nimic. Dar trebuie să auziți adevărul.
Și atunci a rostit fraza care mi-a înghețat inima:
— Soțul dumneavoastră în acel an nu m-a părăsit doar pe mine. El a părăsit o femeie care l-a adus înapoi din pragul morții… după accident. Acea femeie despre care vi s-a spus o versiune complet diferită.
M-am așezat încet în nisip.
În acel moment am înțeles ceva terifiant: omul cu care trăiam de zece ani poate că nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat.
Și vestea mea despre sarcină a devenit, brusc, cel mai înfricoșător secret din viața mea…
