A doua zi dimineață, Anna nu a închis deloc ochii. Întregul noapte a stat trează, așezată pe o bancă veche din fața casei familiei Morozov, înfășurată strâns într-un fular, ca și cum acesta ar fi putut să o protejeze nu doar de frigul dimineții, ci și de frica care o măcina din interior.
Ținea în mâini o revistă — nu ca să citească, ci ca pe un talisman, ceva la care să se agațe pentru a nu se destrăma. Soarele răsărea încet deasupra acoperișurilor, vopsind cerul în nuanțe blând aurii, iar aerul mirosea a iarbă udă. Fiecare minut se târa fără sfârșit, fiecare secundă părea o eternitate.
Pe la ora nouă, o mașină întunecată apăru la poartă. Inima Annei începu să bată atât de tare încât simți că va sări din pieptul ei. Din mașină coborî o tânără înaltă, îmbrăcată într-o palton lung și ochelari întunecați.
Chiar și de la distanță, Anna recunoscu mișcarea ușoară a capului, mersul, umerii ușor ridicați — totul exact ca la Katia în copilărie. Fata se întoarse către șofer, râse, și atunci razele soarelui îi lumină fața.
Semnul de naștere de sub ochi. Sângele Annei îngheță. Inima îi sări în piept, ca și cum i-ar fi fost sfâșiate făptura din interior.
Se ridică încet și făcu câțiva pași înainte.
— Cristina! — strigă ea. Vocea îi tremura, dar purta toată durerea, toată disperarea și dragostea acumulată în optsprezece ani.
Tânăra femeie se opri brusc. Își dădu jos ochelarii și privi necunoscuta cu expresie confuză și nedumerită.
— Da?.. Mă cunoașteți?
Anna se apropiă, dar se opri la doi pași. Se temea să nu o sperie, se temea să creadă într-o minune.
— Eu… nu știu cum să spun. Dar, te rog, ascultă-mă. Mă numesc Anna Soboleva. Acum optsprezece ani mi-au răpit fiica. Se numea Katia.
Cristina se încruntă.
— Îmi pare rău… trebuie să fie o greșeală. Am crescut aici, cu mama și tata…
— Nu, — o întrerupse Anna, simțind cum lacrimile îi urcă în ochi. — Femeia care te-a crescut nu e mama ta. Ea lucra ca educatoare într-o grădiniță. Ea te-a furat de la mine.
Cristina făcu un pas înapoi, șocată.
— E nebunie… — șopti ea. — Mama mea a murit acum cinci ani. Era bună… îmi amintesc mâinile ei, mirosul de vopsea când picta. Nu ar fi putut…
— Uită-te, — spuse Anna, scoțând cu mâini tremurânde o fotografie veche. — Asta ești tu. La trei ani. Semnul de naștere… ursulețul…
Cristina luă fotografia. Degetele ei tremurau. O strânse la piept și apoi privi către Anna:
— De unde aveți asta?
— Din albumul nostru de familie, — șopti Anna. — Îmi amintesc ziua în care am făcut poza aceasta. Atunci ai cerut să porți rochia roz, pentru că „semăna cu răsăritul”.
Fata coborî privirea. Buzele îi tremurau.
— Ea… spunea mereu că sunt adoptată. Dar doar șoptit, când era bolnavă. Spunea că m-a salvat… de o viață rea.
Anna nu mai putea răbda. Făcu un pas și o îmbrățișă — încet, cu grijă, ca și cum s-ar fi temut că visul se va risipi.
— Tu nu ești vinovată pentru nimic, înțelegi? Ea nu te-a salvat — ea te-a furat. Dar, oricum, ești fiica mea. Katia mea…
Cristina rămase nemișcată câteva secunde, apoi o îmbrățișă încet înapoi.
— Dacă asta e adevărat… vreau să știu totul.
Au stat în grădină până târziu în seară. Anna îi povesti despre copilăria Katiei, despre căutările sale fără sfârșit, despre noaptea în care a aflat despre presupusa „sinucidere” a Kotova. Cristina asculta, plângea, tăcea din când în când. Între ele se năștea o legătură fragilă, dar adevărată.
Când soarele dispăru deasupra orizontului, Cristina spuse brusc:
— Știți… mama… adică Marina… spunea adesea: „Dacă vreodată simți că îți lipsește ceva — mergi la bibliotecă. Acolo vei găsi răspunsurile”.
Anna zâmbi printre lacrimi.
— La bibliotecă te-am găsit și eu, Katia.
Se îmbrățisară din nou. Și în acel moment, Anna înțelese că optsprezece ani de durere nu fuseseră în zadar. Soarta, chiar și târziu, îi adusese înapoi ce era mai prețios.
Acum nu avea doar o fiică.
Își recăpătase viața.
