Alina deschise dosarul încet, ca și cum le-ar fi oferit tuturor celor din sală timp să înțeleagă ce urma să se întâmple. Documentele din interior erau aranjate cu grijă: sus erau printuri ale conversațiilor, dedesubt fotografii. Clare, fără echivoc, fără loc de interpretări.
— Nu te îngrijora, — spuse ea, privind-l pe Dima. — Nu voi citi totul cu voce tare. Mulți dintre voi aveți nervii deja slabi.
Cineva din sală zâmbi nervos, dar râsul se stinse imediat.
— Aceasta este conversația, — spuse Alina ridicând o foaie. — Tu, Anton și câțiva „prieteni”. Data? Cu o zi înainte de logodna noastră. Nu voi cita exact, dar sensul e clar: *„Va rezista grasuna până la nuntă?”* Pariuri. Bani. Râsete.
Anton se făcu palid.
— E personal, — abia șoptise el. — A fost… o glumă.
— O glumă? — Alina ridică pentru prima dată vocea. — Și știi ce nu a fost glumă? Nopțile în care stăteam și mă întrebam ce e în neregulă cu mine. De ce nu mă ții niciodată de mână în fața prietenilor. De ce ți-e rușine să postezi poze cu mine.
Dima făcu un pas spre ea.
— Alina, ascultă…
— Nu, — ridică ea mâna. — Acum tu asculți.
Tăcerea din sală era atât de apăsătoare încât se auzea zumzetul aerului condiționat prin candelabrele de cristal.
— M-ai ales pentru că erai sigur că voi fi recunoscătoare. Tăcută. Ușor de controlat. Cineva care nu va pleca, pentru că *„cine altcineva te-ar vrea?”*
Unii invitați coborâră privirea. O femeie în vârstă din al treilea rând își șterse lacrimile.
— Te înșeli, Dima, — spuse Alina acum calm. — Am tăcut mult timp. Nu pentru că sunt slabă, ci pentru că adunam putere.
Se întoarse către invitați.
— Știam că mulți dintre voi șoptesc. Că „nu sunt potrivită”. Că e ciudat. Dar niciunul dintre voi nu a întrebat: *sunt eu fericită?*
Unele femei se foiseră stânjenite pe scaune. Bărbații făceau pe cei ocupați cu telefoanele.
— Aș fi putut să plec în liniște, — continuă ea. — Fără scandal. Dar atunci voi ați fi continuat să râdeți. Să continuați să vă certați în fața oamenilor, fără să-i vedeți cu adevărat.
Dima părea că i s-a luat aerul. Lumea lui perfectă se prăbușea sub candelabrele de cristal.
— Și acum cel mai important, — Alina închise dosarul. — Credeai că controlezi jocul. Dar și eu am un pariu.
Își scoase inelul. Încet. Îl puse pe masă, lângă registrul civil.
— Nu mă mărit cu tine.
În sală se auzi un oftat colectiv. Cineva scoase un „ah” uimit. Camerele de fotografiat clicăiau neîncetat.
— Și da, — adăugă ea, privind-l pe Dima drept în ochi. — Toți banii pe care i-ai pariat în acest joc… i-ai pierdut deja. Dar despre asta — mai târziu.
Se întoarse și se îndreptă spre ieșire.
Și exact în acel moment, Dima înțelese: cel mai înfricoșător urma să vină.
