Orașul nu s-a dovedit a fi o salvare, ci o oglindă.
Tot ce încercase să evite era aici — doar că fără măști, fără scuze, fără cuvinte frumoase.
După o lună, Danila lucra deja oficial. Era ajutor de muncitor pe același șantier unde mai înainte ajutase fără plată. Șeful nu punea întrebări. Îi mai văzuse de-atâtea ori pe acești oameni: tăcuți, cu furie ascunsă în ei, cu ochi prea bătrâni pentru vârsta lor.
Tocmai aceștia ieșeau cei mai buni muncitori. Nu se plângeau, nu mormăiau, suportau orice.
Danila închiria un pat într-un apartament la marginea orașului. Nu o cameră — un pat. Cu alți patru bărbați într-o încăpere. Toți diferiți, dar cu aceeași oboseală în umeri și în priviri.
Noaptea se certau, beau, uneori se luptau. Odată, unul dintre chiriași a lovit o femeie care venise la el în vizită. Nu tare. Rutinar. De parcă ar fi închis o ușă.
Danila a înghețat.
A rămas nemișcat și a privit — exact așa cum privea odată mama lui.
Acea recunoaștere l-a făcut să se simtă dezgustat de sine.
A intervenit. L-a prins pe bărbat de guler și l-a aruncat de perete.
— Nu o atinge.
Femeia nu i-a mulțumit. A început să țipe la Danila:
— Ce te bagi tu?! El mă întreține!
În acel moment, Danila a înțeles ceva teribil:
iadul nu e întotdeauna o închisoare. Uneori e un obicei. Ceva cu care oamenii se obișnuiesc.
Câteva zile mai târziu a fost bătut. De trei bărbați. Într-un gang. Fără motiv — doar pentru că puteau. Întins pe asfalt, privind cerul negru, a gândit brusc: *Asta e. Mama avea dreptate. Cui îi pasă de mine?*
Dar s-a ridicat.
Întotdeauna se ridica.
La șantier l-a cunoscut pe Igor. Un bărbat de vreo patruzeci de ani, tăcut, cu nasul strâmb. În timpul prânzului, Igor a spus:
— Te lupți ca cineva care a fost bătut des.
Danila nu a răspuns.
Mai târziu, în pauza de fumat, Igor a mărturisit:
— Am stat la închisoare. Pentru tatăl vitreg. Aproape că și-a omorât mama. Nu am mai rezistat.
Pentru prima dată, Danila a auzit o poveste asemănătoare cu a lui. Nu dintr-o carte. Nu de la televizor. Reală.
— Și acum? — a întrebat el încet.
— Nimic, — a zâmbit amar Igor. — Continuăm să trăim. Oamenii trăiesc cu asta.
*Cu asta… trăiesc.*
Dar trecutul l-a ajuns din urmă din nou.
Într-o seară, mama lui l-a sunat. Beată, cu vocea sfâșiată.
— Dania… Serghei a murit…
— Cum?
— Inima… E vina mea… Trebuie să te întorci…
Stătea cu telefonul în mână și simțea cum același vechi, lipicios frică i se ridică din nou în interior. Paralizant.
Să se întoarcă însemna să devină din nou victimă.
Să nu se întoarcă însemna să rămână pentru totdeauna „fiul rău”.
Noaptea aceea nu a dormit.
Alegerea era mai înfricoșătoare decât orice lovitură primise vreodată.
Și chiar în acea noapte, Danila a înțeles:
dacă se va frânge acum, va deveni fie ca tatăl său,
fie ca mama lui.
Și nimeni nu i-a arătat vreodată o a treia cale.
