La început m-am gândit că mi s-a părut.
Maxim a stat nemișcat cu paharul în mână, ca și cum cineva ar fi apăsat butonul de pauză. Zâmbetul îi tremura, privirea îi devenise sticloasă și goală. A încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât. Paharul i-a scăpat din degete și s-a spart cu un zgomot surd pe podea.
Un tăcere mormântală s-a așternut în restaurant.
— Maxim? — am strigat, înțelegând deja că nu era un joc și nici un accident.
S-a ridicat brusc, dar s-a clătinat imediat. Fața îi devenise palidă, buzele i s-au albastrit. Oamenii de la mesele alăturate au început să se ridice, chelnerii au rămas înghețați, neștiind cum să reacționeze. Cineva a țipat, altcineva și-a scos telefonul.
Maxim s-a agățat de marginea mesei, ca și cum ar fi încercat cu disperare să rămână ancorat în realitate.
— Mă… simt… rău… — a șoptit și s-a așezat încet pe podea.
Totul s-a întâmplat prea repede și prea zgomotos. Administratorul striga să cheme ambulanța. Eu stăteam nemișcată, privind omul cu care împărțisem patul, planurile, viața. Omul care, poate, tocmai încercase să mă otrăvească.
Ambulanța a sosit rapid. L-au dus fără să pună întrebări. Pentru mine însă au avut prea multe. Poliția a apărut aproape imediat — în restaurantele scumpe se întâmplă repede și fără emoții inutile.
— Sunteți soția lui?
— Da.
— Ați băut împreună?
— Da.
Când am povestit despre femeia din toaletă și schimbarea paharelor, anchetatorul m-a privit mult timp, fără să mă întrerupă. În privirea lui nu era nicio surpriză — doar oboseală.
Expertiza a arătat: în pahar era un medicament. Nu un otrăv. Un sedativ puternic, care provoacă dezorientare, scăderea bruscă a tensiunii și pierdere temporară a memoriei. În doze mari — periculos. În combinație cu alcoolul — imprevizibil.
— Nu a vrut să vă omoare — a spus anchetatorul mai târziu, aproape cu compasiune. — A vrut să „te oprească”.
Cuvintele au lovit mai tare decât dacă ar fi fost vorba de moarte.
La spital, Maxim și-a revenit abia dimineața. Când am intrat în salon, mă privea cu ochi străini. Fără panică. Fără remușcare. Mai degrabă cu iritare.
— Ai stricat totul — a spus încet.
Și în acel moment am înțeles: omul cu care trăisem cinci ani nu a fost niciodată cine credeam că este.
