Mă întorceam acasă târziu. Era vineri seara — trafic infernal, oameni obosiți peste tot și un singur gând: să ajung, să cad cu fața în pernă și să nu mă mai mișc deloc. Capul îmi pulsa ușor, umerii îmi erau grei, iar fiecare pas spre apartament părea o mică victorie.
Cheia s-a rotit în yală cu acel clic familiar. Totul părea normal… până când am intrat în hol.
Și le-am văzut.
Două valize uriașe, vizibil uzate, într-o culoare care cândva fusese bordo, dar acum semăna mai mult cu un „bordo obosit”. Lângă ele — o sacoșă pe roți, în carouri, veche și tocită, din care ieșea un bulb de ceapă, ca și cum ar fi vrut să mă salute primul în propria mea casă.
Inima mi-a tresărit.
O teamă ciudată, aproape irațională, s-a amestecat cu nedumerirea. Jaf? Nu… lucrurile erau prea modeste pentru hoți. Nu era un jaf. Era altceva. Și, probabil, mai rău.
Am pășit încet spre bucătărie, ținându-mi respirația. Și atunci am văzut-o.
Stătea acolo.
În bucătăria mea. În fotoliul meu preferat de lângă fereastră — acela pentru care mă luptasem chiar și în instanță, la divorț.
Galina Pavlovna.
Fosta mea soacră.
Stătea comod, sorbind ceai din serviciul meu și privind cu o curiozitate amestecată cu dispreț perdelele mele noi, de parcă evalua ceva ce nu-i plăcea, dar considera că are dreptul să judece.
— Bună seara, Galina Pavlovna, — am reușit să spun. Vocea îmi suna străin. Simțeam cum îmi ard obrajii — de furie sau de stânjeneală.
S-a întors spre mine. Pe chip îi plutea o expresie de satisfacție, ca și cum ar fi câștigat la loterie, dar în același timp mi-ar fi făcut o favoare prin simpla ei prezență.
— Oh, în sfârșit ai apărut, — a spus ea lent. — Unde ai umblat? Te sun de atâta timp. Noroc că vechea mea cheie a mers. Bine că Dima nu a schimbat încuietorile.
Dima.
Fostul meu soț. Bărbatul de care divorțasem acum șase luni. Același care, după cum auzisem, locuia deja cu o coafeză pe nume Lena.
Am inspirat adânc.
— Galina Pavlovna… unde este Dmitri? Ați vorbit cu el? — am întrebat cu grijă.
Capul îmi zumzăia. Simțeam nevoia să plâng, dar m-am abținut. Fusesem prea mult timp nora acestei femei ca să-mi permit să par slabă în fața ei.
— Vine imediat, — a făcut ea un gest nepăsător. — Hai, mai bine ajută-mă cu bagajele. Mă mut aici pentru o vreme. La mine e renovare și nu mai pot sta la vecini. Aici e bine — zonă bună, metrou aproape. Văd că ai mai pus lucrurile la punct prin casă. Așa e mai bine.
M-a privit cu un ușor dispreț, ca pe o servitoare.
Am tras aer în piept.
— Galina Pavlovna… la care dintre fiii dumneavoastră ați venit să locuiți?
A tușit, aproape înecându-se cu ceaiul.
— Ești întreagă la minte? — a izbucnit. — La Dima, bineînțeles!
— Eu și Dima am divorțat. Acum șase luni.
A încremenit.
— Termină cu prostiile, — a spus rece. — Sunt mama lui. Știu ce se întâmplă.
— Nu e o glumă, — am răspuns calm. — Îl puteți suna. Locuiește cu Lena acum. Iar acest apartament… este al meu.
Fața i s-a albit, apoi s-a înroșit de furie.
— Minți!
Și-a dus mâna la inimă. Altădată aș fi sărit imediat să o ajut.
Nu și acum.
— Chem ambulanța dacă e nevoie, — am spus liniștit. — Dar nu vă pregătesc patul.
— Nerecunoscătoareo! — a strigat. — Eu te-am făcut om!
— Mi-ați găsit un job prost plătit când eram studentă, — am întrerupt-o. — Iar eu am făcut totul pentru dumneavoastră. Suntem chit.
Atunci a sunat soneria.
În ușă stătea
Dmitri.
Șifonat, în pantaloni sport, cu un ochi învinețit.
— Mamă? Ce faci aici?
— Ea spune că ați divorțat! — a țipat ea.
El m-a privit, apoi pe ea.
— Da… am divorțat, — a murmurat.
S-a lăsat liniștea.
— Nu am unde să stau, — a adăugat încet.
Galina Pavlovna s-a întors spre mine cu ură.
— Tu ești de vină pentru tot.
— Da, — am dat din cap. — În casa mea.
El a oftat, i-a luat valiza și a condus-o spre ieșire.
Ușa s-a închis.
M-am lăsat în jos pe perete și m-am așezat pe podea. Liniștea îmi țiuia în urechi.
Șase luni mi-au trebuit să-mi refac viața aici. Credeam că am scăpat de trecut.
M-am înșelat.
Oameni ca ea nu dispar. Se întorc.
Dar astăzi… am câștigat.
Mâine voi schimba încuietorile.
Pe masă rămăsese cana ei, cu ceaiul neterminat.
Am vărsat ceaiul în chiuvetă.
Și am aruncat cana la gunoi.
Împreună cu ultima legătură care mă ținea de viața mea veche.
Acum aici locuiește o altă femeie.
O femeie care nu mai deschide ușa oamenilor cu valize.
