Alina nu și-a ridicat vocea. Nici măcar nu și-a schimbat expresia feței. Același zâmbet blând, aceeași privire calmă. Doar în interiorul ei ceva se așezase definitiv la locul lui — rece și ireversibil.
— Îmi pare rău, — spuse încet, privind-o direct pe Valentina Petrovna. — Cred că ați greșit adresa.
În cameră se lăsă tăcerea. Chiar și Dmitri ridică privirea.
— Ce? — întrebă mama lui neîncrezătoare.
— Acesta este apartamentul meu, — continuă Alina pe același ton egal. — V-am invitat ca oaspete. Nu să locuiți aici. Nu să decideți pentru mine. Și cu siguranță nu să mă dați afară din propria mea cameră.
Valentina Petrovna înlemni, ca și cum nu se așteptase ca „fata asta” să fie capabilă să vorbească. Buzele i se mișcară, dar nu ieși niciun cuvânt.
— Dmitri, — Alina își mută privirea spre logodnicul ei. — Tu nu ai nimic de spus?
El ezită. Degetele i se strânseră nervos pe brațul fotoliului.
— Alina… tu înțelegi… mama doar… e obosită… — mormăi el.
— Nu, — îl întrerupse ea calm, dar ferm. — Nu înțeleg.
Cuvintele acestea au sunat ca un clic. Pentru prima dată în acea seară.
Valentina Petrovna se ridică brusc.
— Cum îndrăznești! — vocea ei deveni ascuțită. — Sunt mama lui! L-am crescut! Și am dreptul să știu în ce condiții va trăi!
— Atunci întrebați, — răspunse Alina liniștită. — Nu ordonați.
Dmitri se ridică în picioare.
— Gata! — spuse el, dar vocea lui era slabă, ca și cum nici el nu credea în propriile cuvinte.
Alina îl privi mult timp. Și în acea privire nu era isterie. Doar dezamăgire.
— Toată seara aștept să spui ceva, — spuse ea încet. — Să stai lângă mine. Dar tu taci.
El își coborî privirea.
Și exact în acel moment ceva din ea se rupse definitiv.
— Știți, Valentina Petrovna, — se întoarse din nou spre femeie, — aveți dreptate într-un singur lucru. Ați trecut prin multe. Și probabil v-ați obișnuit să controlați totul în jur. Dar aici… — își deschise ușor mâinile — asta nu funcționează.
Merse spre canapea, luă perna și o așeză la loc, calm.
— Aici eu sunt proprietara.
Aceste trei cuvinte au sunat liniștit, fără presiune. Dar mai puternic decât orice țipăt.
Valentina Petrovna o privea fără să clipească. În ochii ei apăru pentru prima dată nu dispreț, ci confuzie.
— Dmitri, — Alina se întoarse din nou spre el, — dacă tu crezi că trebuie să merg „în camera mea”, spune-o acum.
El tăcea.
Secundele se întindeau dureros.
— Înțeleg, — aprobă ea în cele din urmă.
Și în acel cuvânt era mai mult decât în orice scandal.
Se îndreptă spre hol, deschise dulapul și scoase paltonul Valentinei Petrovna.
— E târziu, — spuse calm. — E timpul să plecați.
Tăcerea deveni asurzitoare.
Și tocmai în acea tăcere deveni clar: seara aceea schimbase totul.
Valentina Petrovna nu luă imediat paltonul. Rămase așezată, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă Alina va ceda.
Dar Alina stătea liniștită. Nu provocatoare — ci sigură pe ea, cu o fermitate interioară care era mai înspăimântătoare decât orice strigăt.
— Dima, — spuse în cele din urmă Valentina Petrovna, fără să-și ia ochii de la Alina, — ai auzit asta?
El auzise. Se vedea după felul în care evita privirile ambelor.
— Mamă… hai să nu facem asta… — încercă el, dar vocea îi tremura.
— Ce „asta”? — se întoarse brusc ea spre el. — Lipsă de respect? Lipsă de înțelegere a cine conduce aici?
Alina zâmbi ușor. Nu ironic — obosit.
— Exact despre asta vorbesc, — spuse încet. — Nu sunteți într-o familie. Sunteți în casa mea, ca oaspete.
Cuvintele acestea o zguduiră complet.
Se ridică brusc.
— Tu nici măcar nu înțelegi în ce te bagi! — vocea îi tremura de furie. — Dmitri, spune-i! Explică-i că ai decis deja!
Alina încremeni.
— Ai decis? — repetă încet, privindu-l.
El deveni palid.
— Nu e așa… — începu el, dar era prea târziu.
— Ce ai decis, Dmitri? — întrebă ea mai încet.
Tăcere.
Valentina Petrovna zâmbi rece.
— N-a apucat să-ți spună, — rosti cu satisfacție. — Am discutat deja totul. După nuntă veți vinde acest apartament.
Cuvintele căzură ca o lovitură.
— Ce…? — șopti Alina.
— Și ce dacă? — continuă femeia. — Veți lua ceva mai simplu, aproape de mine. Te voi ajuta. Voi fi aproape. Totul sub control.
— Sub control… — repetă Alina încet.
Îl privi pe Dmitri. Acum altfel. Nu ca pe un iubit — ci ca pe un străin.
— Este adevărat?
Bărbatul își trecu mâna peste față, ca și cum ar fi încercat să-și adune gândurile.
— Alina, eu doar m-am gândit… ar fi fost mai simplu așa… mama e singură… îi e greu…
Alina îl privea fără să-și ridice vocea. Era calmă, dar privirea ei devenise tăioasă.
— Și de asta ai decis să vinzi apartamentul meu? — întrebă ea.
Dima ezită.
— Al nostru, viitor… — încercă el să se corecteze, dar sună slab.
Alina clătină din cap.
— Nu, Dima, — spuse încet, dar ferm. — Al meu.
Fiecare cuvânt cădea greu în liniștea camerei.
— Nici măcar nu ai discutat cu mine, — continuă ea. — Ai discutat cu mama ta.
Valentina Petrovna își încrucișă brațele.
— Pentru că eu știu cum trebuie făcute lucrurile, — spuse tăios. — Tu ești încă o fată. N-ai văzut viața.
Alina inspiră adânc.
Și dintr-odată — zâmbi.
Dar nu era un zâmbet cald. Era rece, fără nicio urmă de blândețe.
— Știți ce e cel mai înfricoșător? — spuse încet. — Nu ceea ce faceți voi.
Îl privi pe Dima.
— Ci faptul că el consideră asta normal.
Dima tresări, ca și cum ar fi fost lovit.
— Eu… doar am vrut să fie bine pentru toți…
— Pentru toți? — îl întrerupse ea. — Sau pentru voi doi?
Tăcerea fu răspunsul.
Alina înclină ușor capul, ca și cum își confirma singură un gând.
— Să fim sinceri, — spuse ea. — Ați decis deja totul fără mine.
Pauză.
— Deci veți continua și fără mine.
Valentina se încruntă, fără să înțeleagă pe deplin.
Dima deveni brusc tensionat.
— Alina… ce vrei să spui?
Ea îl privi mult timp. Foarte mult.
Și în acel privit nu mai exista nicio îndoială.
Doar hotărâre.
Alina nu se grăbi să răspundă. Stătea în fața lor, ca și cum le oferea ultima șansă — nu să se scuze, ci măcar să înțeleagă.
Dar camera rămase din nou în tăcere. Greu. Gol.
— Mă refer, — spuse în cele din urmă calm, — că de acum înainte fără mine.
Dima făcu un pas înainte.
— Stai… vorbești serios? Dintr-o singură discuție?
Alina înclină ușor capul.
— Una? — repetă încet. — Nu, Dima. Nu una.
Merse spre fereastră și trase perdeaua. Orașul de seară se întindea dedesubt — străin, indiferent. La fel cum devenise brusc totul pentru ea.
— Din cauza tuturor acelor lucruri mici pe care le numești „nimic important”, — continuă ea. — Când tăceai când trebuia să vorbești. Când erai de acord când trebuia să gândești. Când alegeai confortul în locul nostru.
El râse nervos.
— Exagerezi…
— Nu, — îl întrerupse blând. — Doar am încetat să le mai minimalizez.
Această frază tăie ceva definitiv.
Valentina pufni.
— Ei, și foarte bine! — spuse tăios. — Crezi că nu se descurcă fără tine? Sunt destule altele pentru el!
Alina o privi calm.
— Poate, — încuviință ea. — Dar nu asta e întrebarea.
Se uită la Dima.
— Întrebarea e ce fel de om va deveni lângă o astfel de femeie.
Cuvintele îl loviră mai tare decât orice acuzație.
— Gata! — strigă el, ridicând pentru prima dată vocea. — Mă obligi să aleg!
Alina zâmbi ușor.
— Nu, Dima. Tu ai ales deja.
Tăcere.
Și în acea tăcere deveni clar: nu mai există întoarcere.
El deschise gura, dar cuvintele nu mai veniseră la timp.
Alina merse la ușă și o deschise.
— E timpul să plecați, — spuse calm.
Valentina se întoarse brusc.
— Hai, să mergem! — îi spuse fiului ei. — Nu mai avem ce căuta aici.
Dima mai rămase o secundă. Se uita la ea ca și cum ar fi vrut s-o țină minte exact așa: calmă, puternică, de neatins.
— Așa se termină totul? — întrebă încet.
Ea îl privi fără furie.
— Nu, Dima, — răspunse. — Tu ai terminat totul. Mult mai devreme. Azi doar am înțeles.
El își coborî privirea.
Și plecă.
Ușa se închise încet. Fără zgomot. Fără dramă.
Dar tocmai acea liniște era definitivă.
Alina rămase singură.
Porni televizorul cu sunete liniștitoare de natură și se așeză pe canapea. Își aranjă perna.
Și atunci simți.
Nu durere.
Ci ușurare.
Acel moment ciudat când adevărul nu rănește, ci eliberează.
Și în acea seară, Alina era în sfârșit acasă.
În propria ei viață.
