**Partea 2 – Continuarea poveștii**
Am rămas ascunsă în spatele zidului acoperit cu iederă.
Vocea lui Daniel era calmă, dar plină de emoție.
— Sper doar să-i placă. După tot ce a trăit, merită o seară pe care să nu o uite niciodată.
O femeie a râs încet.
— Nu-ți face griji. Va fi perfect. Toată lumea este pregătită.
Am simțit cum mi se strânge inima.
„Toată lumea?”
Despre cine vorbeau?
Am făcut încă un pas înainte și, fără să vreau, am atins un ghiveci de ceramică.
Acesta s-a clătinat și a căzut pe jos.
Daniel s-a întors imediat.
— Elena?
Am ieșit încet dintre plante.
Nu mai avea rost să mă ascund.
— Îmi pare rău… dar ai dispărut și…
M-am oprit când am văzut cu cine vorbea.
În fața lui stătea o femeie de aproximativ șaizeci și cinci de ani, îmbrăcată în uniforma restaurantului.
Daniel a zâmbit.
— Elena, fă cunoștință cu Sofia. Ea este proprietara restaurantului.
Femeia mi-a întins mâna.
— Încântată să vă cunosc. Daniel vorbește despre dumneavoastră de câteva zile.
Am clipit surprinsă.
— Despre mine?
Daniel a oftat.
— Cred că am stricat surpriza.
M-a luat ușor de mână.
— Vino cu mine.
M-a condus spre terasa principală.
În momentul în care am ieșit afară, luminile s-au stins.
Apoi s-au aprins din nou, una câte una.
Pe terasa cu vedere spre mare ardeau zeci de lumânări.
Un violonist a început să cânte încet.
Chelnerii au adus un tort mic.
Pe el scria:
**„Niciodată nu este prea târziu să o iei de la capăt.”**
Am rămas fără cuvinte.
Daniel s-a apropiat.
— Ți-am spus că mai am o surpriză pentru tine.
Am simțit cum ochii mi se umplu de lacrimi.
— Dar… de ce ai spus că nu ai mai fost niciodată aici?
A zâmbit stânjenit.
— Pentru că voiam să crezi că totul este spontan. În realitate, vin aici de ani de zile. Sofia este o prietenă veche și m-a ajutat să pregătesc această seară.
Am râs printre lacrimi.
— Aproape am crezut că ascunzi o altă femeie.
A izbucnit în râs.
— La șaptezeci de ani nu mai am energia pentru secrete.
Apoi a devenit serios.
— Dar am suficientă energie pentru un nou început.
A scos din buzunar o cutie mică.
Nu era un inel.
Înăuntru se afla o cheie.
— Ce este?
— Cheia apartamentului meu.
Am rămas nemișcată.
— Asta nu înseamnă că trebuie să te muți cu mine.
Nu înseamnă că trebuie să iei vreo decizie acum.
Înseamnă doar că, dacă vreodată te întorci în Grecia și ai nevoie de un loc în care să te simți acasă… ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine.
Am închis cutia și i-am strâns mâna.
— Știi care este cel mai frumos lucru pe care l-am învățat în această săptămână?
— Care?
— Că uneori cel mai important „da” nu este cel pe care îl spui altcuiva.
Este cel pe care îl spui propriei tale vieți.
Daniel m-a privit zâmbind.
În dimineața următoare ne-am despărțit la aeroport cu promisiunea că ne vom revedea.
Trei luni mai târziu, m-am întors în Grecia.
Nu pentru că aveam nevoie de o vacanță.
Ci pentru că, după o viață întreagă în care mi-a fost teamă să spun „da”, descoperisem că uneori cele mai frumoase capitole încep exact atunci când crezi că povestea ta s-a încheiat deja.
