**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Bătăile în ușă au fost atât de slabe, încât Cristina nici măcar nu le-a auzit.
Eu însă le-am auzit.
M-am ridicat încet și am deschis ușa.
În prag stătea soacra mea.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea acea privire plină de superioritate.
Ținea tableta mea profesională cu ambele mâini.
De parcă se temea să nu o scape.
— Putem vorbi? întrebă ea încet.
Am privit tableta câteva secunde.
— Unde ai găsit-o?
Elena își umezi buzele nervos.
— A fost… o neînțelegere.
Am zâmbit amar.
— Nu.
A fost un furt.
În spatele meu apăru și Cristina.
Se uită când la mine, când la tableta din mâinile femeii.
— Cred că ar trebui să plecați, spuse ea rece.
Elena clătină repede din cap.
— Nu înainte să explic.
Am luat tableta.
Am verificat-o.
Era întreagă.
Am pornit-o.
Totul era acolo.
Proiectele mele.
Contractele mele.
Lunile de muncă pe care le investisem.
Abia atunci am ridicat privirea spre ea.
— Acum explică.
Soacra mea evită să mă privească în ochi.
— Am luat-o doar ca să-ți dau o lecție.
— Ce fel de lecție?
— Muncești prea mult.
Nu ai grijă de Mihai.
Ești mereu ocupată cu serviciul…
Am izbucnit într-un râs scurt și amar.
— Deci ai furat instrumentul cu care îmi câștig existența… ca să mă apropii de soțul meu?
Nu mai spuse nimic.
În acel moment apăru și Mihai pe scară.
Respira greu, ca și cum ar fi urcat în fugă.
— Andreea…
Te rog…
Ascultă-mă.
M-am întors spre el.
— Ce să ascult?
Că mama ta mi-a furat tableta?
Sau că m-ai dat afară din casă fără să ceri măcar o explicație?
Coborî privirea.
— Nu am știut că a luat-o.
— Dar ai crezut că eu mint.
Nu răspunse.
Elena încercă din nou să intervină.
— Fiul meu a fost doar confuz.
Am ridicat mâna.
— Nu vorbi în locul lui.
Dacă are ceva de spus, poate să spună singur.
Mihai trase adânc aer în piept.
— Îmi pare rău.
Am greșit.
Vino acasă.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
L-am privit lung.
— Acasă?
Care casă?
Cea din care m-ai dat afară?
Sau cea în care ai stat liniștit în timp ce mama ta mă făcea hoață și nebună?
Avea ochii ațintiți în podea.
— Îți promit că lucrurile vor fi diferite.
Am zâmbit trist.
— Nu, Mihai.
Vor fi diferite.
Dar fără mine.
Am scos telefonul.
Am deschis galeria.
I-am arătat captura cu locația tabletei.
Apoi înregistrările apelurilor.
Mesajele.
Tot.
— Toate acestea sunt deja salvate.
Și vor ajunge la poliție.
Fața Elenei deveni palidă.
— Dar… ți-am adus tableta înapoi.
— După ce ai fost prinsă.
Nu pentru că ai avut remușcări.
Ci pentru că ți-a fost frică.
În hol se așternu liniștea.
Cristina era sprijinită de perete și îi privea fără să spună nimic.
Mihai făcu un pas spre mine.
— Mai dă-mi o șansă.
Am clătinat încet din cap.
— Știi care a fost adevărata mea greșeală?
Așteptă.
— Nu că am avut încredere în mama ta.
Ci că am avut încredere în tine.
Iar tu ai ales-o pe ea în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de tine.
Nu mai avea nimic de spus.
Am arătat spre ușă.
— Acum plecați.
Amândoi.
Elena ieși prima.
De data aceasta fără nicio replică.
Mihai mai rămase câteva secunde în prag.
— Chiar s-a terminat?
L-am privit calm.
— S-a terminat în clipa în care ai încuiat ușa în urma mea și ai lăsat-o pe mama ta să decidă cine are voie să fie soția ta.
A plecat fără să mai spună un cuvânt.
Am închis ușa.
Cristina se apropie și mă îmbrățișă.
— Ești bine?
M-am uitat la tableta pe care o țineam din nou în brațe.
— Da.
Știi ce este ciudat?
— Ce?
— Când am plecat din apartamentul lor, credeam că am pierdut totul.
De fapt, am pierdut doar doi oameni care nu m-au respectat niciodată cu adevărat.
Și am câștigat libertatea de a nu mai trăi cerând permisiunea de a fi eu însămi.
În dimineața următoare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi deschid proiectul neterminat.
În aceeași zi am sunat un avocat.
Nu pentru tableta mea.
Pe aceea o recuperasem.
Ci pentru singurul lucru pe care nu voiam să-l mai recuperez niciodată:
Căsnicia în care tăcerea cântărea mai mult decât adevărul.
