**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Andrei a rămas cu privirea fixată pe ecran.
**EI Arhitectură SRL.**
Firma fusese înființată cu doar trei luni în urmă.
— Ce este asta? a întrebat Bianca.
Andrei nu i-a răspuns. A sunat imediat directorul comercial.
— Vreau lista tuturor contractelor active. Acum.
Câteva minute mai târziu, avea răspunsul în față.
Și atunci a început să înțeleagă ce se întâmplase.
Contractul pentru centrul comercial fusese primul.
Apoi, un alt client important anunțase că nu mai dorește să continue proiectul.
După el, încă unul.
Nu exista nicio clauză secretă prin care eu le-aș fi luat contractele. Nici măcar nu fusese nevoie.
Clienții aveau pur și simplu dreptul să decidă singuri cu cine vor să continue colaborarea.
Iar ei nu veniseră la noua noastră firmă pentru Andrei.
Veniseră pentru mine.
Pentru proiectele mele.
Pentru echipa mea.
Pentru cei zece ani în care eu fusesem omul din spatele desenelor și proiectelor, în timp ce Andrei devenise imaginea companiei.
Telefonul lui a sunat din nou.
Era Mihai.
— Ce naiba se întâmplă? a izbucnit Andrei. Unde sunt toți?
— Plec.
— Cum adică pleci?
— Mi-am dat demisia.
Andrei a rămas fără cuvinte.
— Din cauza Elenei?
— Da.
— Îți dublez salariul.
Mihai a tăcut câteva clipe.
— Nu este vorba despre bani.
— Atunci despre ce?
— Despre oamenii alături de care vreau să construiesc aceste proiecte.
A închis telefonul.
Până la sfârșitul săptămânii, încă șapte oameni plecaseră.
Arhitecți.
Designeri.
Ingineri.
Nu îi obligasem.
Nu le promisesem averi.
Le spusesem doar că îmi deschid propriul studio și că oricine vrea să continue să construiască alături de mine are ușa deschisă.
Și au venit.
Andrei a rămas cu firma.
Exact așa cum își dorise.
Doar că, odată cu ea, au rămas și toate lucrurile despre care Bianca nu mă întrebase atunci când venise să ia cheile.
Chiria uriașă a sediului.
Ratele pentru echipamente.
Contractele de leasing.
Creditele făcute pentru extindere.
Salariile.
Furnizorii.
Și toate obligațiile unei companii care părea impresionantă atât timp cât avea suficiente proiecte pentru a o susține.
Câteva săptămâni mai târziu, Bianca a început să înțeleagă situația.
— Dar firma asta nu valora milioane?
Andrei stătea în bucătărie, cu laptopul deschis în față și telefonul lipit de ureche.
— Valora.
— Atunci unde sunt milioanele?
— În contracte, Bianca! În proiecte! Banii nu stau într-un sac în seif!
Ea s-a încruntat.
— Dar avem casa.
Andrei și-a ridicat privirea.
Acolo era următoarea problemă.
Casa.
Casa pentru care Bianca venise personal să-mi ceară cheia.
Locuisem acolo aproape opt ani.
Era o casă frumoasă, într-o zonă bună de lângă București, cu ferestre mari și o grădină de care fusesem cândva foarte mândră.
Bianca se mutase aproape imediat. Își adusese hainele, schimbase câteva tablouri și comandase mobilier nou înainte ca divorțul nostru să fie măcar finalizat.
Dar într-o după-amiază s-a întors de la cumpărături și cheia nu a mai funcționat.
A încercat din nou.
Nimic.
A sunat la sonerie.
Un bărbat necunoscut i-a răspuns prin interfon.
— Cine sunteți?
— Eu locuiesc aici!
— Cred că există o confuzie.
Bianca l-a sunat pe Andrei, țipând.
— Cine mi-a schimbat încuietorile?!
Andrei a ajuns acolo în mai puțin de o oră.
Atunci a aflat ceea ce ar fi trebuit să știe de mult.
Casa nu fusese niciodată proprietatea firmei.
Și nici a lui.
Fusese cumpărată cu ani înainte printr-o structură de investiții a familiei mele, iar noi avuseserăm drept de folosință atât timp cât anumite condiții contractuale erau respectate.
Avocatul meu nu inventase nimic.
Nu falsificase documente.
Pur și simplu citise actele pe care Andrei nu se obosise niciodată să le citească.
Când separarea noastră devenise oficială, dreptul nostru de folosință încetase.
Proprietarul putea dispune din nou liber de casă.
Iar cheia pe care i-o dădusem Biancăi?
Era reală.
Doar că nu îi promisesem niciodată că va deschide ușa pentru totdeauna.
În seara aceea, Andrei m-a sunat.
— Ai făcut asta intenționat.
— Ce anume?
— Casa!
— Nu este casa ta, Andrei.
— Am locuit acolo opt ani!
— Și eu.
— Știai că se va întâmpla.
— Da.
A tăcut.
— De când?
M-am uitat prin fereastra noului meu birou.
În spatele meu, Mihai și ceilalți lucrau la primul nostru proiect important.
— De când am citit actele.
— Ai pregătit totul.
— Nu, Andrei. Tu ai pregătit divorțul. Eu doar m-am pregătit pentru el.
— Mi-ai luat compania!
— Compania este încă a ta.
— Fără clienți!
— Nu sunt proprietatea mea. Ei au ales.
— Și angajații?
— Au ales și ei.
A început să ridice vocea.
— Ai făcut toate astea ca să mă distrugi!
Atunci am râs.
— Nu. Dacă voiam să te distrug, aș fi încercat să-ți iau firma. Tu ai insistat să o păstrezi.
A tăcut.
— Ți-am dat exact ceea ce ai cerut.
Și am închis.
Dar problemele lui nu se terminaseră.
În lunile în care fusese ocupat cu Bianca și cu planul de a mă scoate din firmă, Andrei devenise tot mai neglijent.
Contabila descoperise cheltuieli personale trecute prin companie.
Vacanțe.
Cadouri.
Mese la restaurant.
Geanta Biancăi.
Nu eu făcusem reclamația care declanșase verificările.
Nici nu fusese nevoie.
Când au început controalele, documentele vorbeau singure.
Au urmat explicații, corecții, penalități și alte probleme pe care Andrei nu și le putea permite tocmai în momentul în care veniturile firmei începeau să scadă.
Bianca rămăsese alături de el atât timp cât încă exista aparența luxului.
Dar fără casa mare, fără vacanțe și fără cardul firmei, relația lor a început să arate cu totul altfel.
— Mi-ai spus că totul va fi al nostru, i-a reproșat într-o seară.
— Și va fi. Trebuie doar să trecem peste perioada asta.
— Ce perioadă?
— Câteva luni.
— Și unde să stau câteva luni?
— În apartament.
Bianca l-a privit de parcă tocmai îi propusese să doarmă într-o gară.
Două săptămâni mai târziu, a plecat.
Fără discursuri.
Fără promisiuni.
Și, din câte am aflat mai târziu, fără să-i înapoieze geanta cumpărată cu cardul firmei.
Eu, între timp, nu aveam timp să mă bucur de prăbușirea lor.
Eram ocupată.
EI Arhitectură a început într-un spațiu mult mai mic decât fostul nostru sediu.
Fără o recepție impresionantă.
Fără pereți scumpi de marmură.
Fără biroul enorm în care Bianca se așezase triumfătoare.
Dar aveam oamenii potriviți.
Și aveam proiectele.
În doar șase luni, echipa noastră crescuse atât de mult încât a trebuit să ne mutăm într-un sediu mai mare.
Într-o dimineață, Mihai a intrat în biroul meu și a pus o mapă pe masă.
— Am câștigat.
— Ce?
— Licitația pentru complexul de birouri.
Am deschis mapa.
Era cel mai mare contract obținut vreodată doar în numele meu.
— Felicitări, doamna Ionescu.
Am zâmbit.
— Elena.
— După atâția ani?
— Mai ales după atâția ani.
Fosta firmă a lui Andrei a intrat în insolvență înainte de sfârșitul anului.
Nu pentru că eu apăsasem vreun buton magic.
Ci pentru că, odată ce oamenii, proiectele și reputația pe care se sprijinise au dispărut, nu mai rămăsese decât structura.
Și datoriile.
Aproape un an mai târziu, l-am întâlnit întâmplător pe Andrei.
Ieșeam dintr-o cafenea.
Era singur.
Părea mai bătrân.
— Elena.
— Bună.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Arăți bine.
— Mulțumesc.
— Am auzit că firma merge bine.
— Merge.
A zâmbit amar.
— Ai câștigat.
Am clătinat din cap.
— Nu a fost o competiție.
— Pentru tine poate.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Am fost un prost.
Nu i-am răspuns.
— Credeam că eu am construit totul. Că tu doar… nu știu. Că pur și simplu erai acolo.
— Eram.
— Acum înțeleg.
Pentru o clipă mi-a părut rău pentru el.
Nu suficient cât să mă întorc.
Dar suficient cât să nu mai simt furie.
— Sper să fii bine, Andrei.
Am plecat.
În noul meu birou am încă un mănunchi mare de chei.
Una pentru intrarea principală.
Una pentru sala de proiectare.
Una pentru arhivă.
Și una pentru biroul meu.
Uneori, când le pun dimineața pe masa de sticlă, îmi amintesc de ziua în care Bianca venise să-mi ia totul.
Îmi ceruse casa.
Firma.
Seiful.
Cheile.
I le-am dat fără să mă împotrivesc.
Pentru că în cele șase luni în care ei își făceau planuri despre cum să-mi împartă viața, eu înțelesesem ceva mult mai important:
Poți să-i dai cuiva cheia unei clădiri.
Poți să-i lași numele unei firme.
Poți chiar să-i lași fotoliul în care ai stat zece ani.
Dar nu-i poți da talentul tău, oamenii care au încredere în tine și munca prin care ai construit totul.
Bianca a plecat din biroul meu cu un mănunchi de chei.
Eu am plecat doar cu laptopul și o fotografie.
În cele din urmă, s-a dovedit că **luasem cu mine tot ceea ce conta cu adevărat.**
