Am luat paleta de tort și am pus o bucată generoasă de prăjitură cu vișine în salatiera de cristal.
Viorica mă privea atent, urmărindu-mi fiecare gest.
— Elena, te-am întrebat ce faci cu salatiera mea de cristal.
Nu i-am răspuns.
Am mai luat o bucată de prăjitură și am așezat-o în aceeași salatieră.
Apoi încă una.
— Elena!
M-am oprit și am privit-o calm.
— De ce?
— Cum adică „de ce”? Este cristal de Boemia! Nu poți pune prăjitură în el!
— Dar să o arunci la gunoi se poate?
Viorica a amuțit.
Maria și-a lăsat încet furculița jos, iar Valentin s-a uitat spre Andrei, parcă așteptând ca acesta să reacționeze în sfârșit.
Eu am continuat să așez desertul în salatieră.
— Am stat șase ore în bucătărie astăzi, am spus. Am pregătit mâncarea, am aranjat masa și am făcut desertul. Dumneavoastră ați venit în casa mea, ați criticat tot ce am făcut și apoi mi-ați aruncat mâncarea la gunoi, chiar în fața musafirilor.
— Pentru că era crudă!
Maria s-a ridicat în picioare.
— Nu era crudă.
Viorica s-a întors spre ea, surprinsă.
— Poftim?
Maria și-a pus o bucată pe farfurie și a gustat.
— Este foarte bună. Este sos de vișine, exact cum a explicat Elena.
Valentin și-a întins și el farfuria.
— Pune-mi și mie.
Pentru prima dată în acea seară, Viorica a rămas fără replică.
I-am servit lui Valentin.
A gustat și a zâmbit.
— Elena, este excelentă.
— Nu despre gust este vorba! a izbucnit Viorica. Problema este că ea îmi folosește cristalul pentru mâncare!
Am lăsat paleta pe masă.
— Exact. Vă deranjează să vedeți ceva important pentru dumneavoastră tratat fără respect.
Viorica a încremenit.
— Poate că acum înțelegeți și cum m-am simțit eu când ați aruncat la gunoi ceva ce am făcut cu atâta muncă.
— Compari cristalul pe care l-am primit de la soțul meu cu o prăjitură?
— Nu. Compar felul în care ne respectăm unii pe alții.
În cameră s-a lăsat o liniște grea.
M-am uitat la Andrei.
Nu mai privea masa.
Se uita direct la mine.
— Elena… a început el.
— Nu, Andrei. De data asta vreau să termin ce am de spus.
A dat încet din cap.
M-am întors spre Viorica.
— De cinci ani încerc să vă fac pe plac. Dacă gătesc, găsesc ceva greșit. Dacă fac curățenie, descoperiți praf. Dacă aranjez masa, nu vă plac șervețelele. Dacă spun ceva, sunt obraznică. Dacă tac, continuați să mă criticați.
Viorica și-a strâns buzele.
— Eu doar încerc să te învăț.
— Nu v-am cerut niciodată să mă învățați cum să trăiesc în propria mea casă.
— Sunt mama lui Andrei!
Valentin și-a pus furculița pe masă.
— Iar Elena este soția lui.
Viorica s-a întors furioasă spre el.
— Nu este treaba ta.
— Poate că nu. Dar ne-ați făcut pe toți martori la ceea ce se întâmplă.
Apoi l-a privit pe Andrei.
— Și tu? Cum poți să stai acolo și să nu faci nimic? Soția ta a muncit toată ziua, mama ta îi aruncă mâncarea la gunoi în fața noastră, iar tu te uiți în farfurie?
Andrei s-a înroșit.
Viorica a intervenit imediat:
— Valentin, nu ai tu ce să-i explici fiului meu.
— Nu-i explic nimic. Îl întreb doar.
Andrei s-a ridicat.
Am simțit imediat cum mi se strânge stomacul.
Nu știam de partea cui avea să fie.
De prea multe ori îl auzisem spunându-mi:
„Las-o, Elena. Știi cum este mama.”
De prea multe ori, liniștea din familie însemnase, de fapt, ca eu să tac.
Andrei și-a privit mama, apoi s-a uitat spre bucata de prăjitură din coșul de gunoi.
— Mamă, de ce ai făcut asta?
Viorica părea sincer nedumerită.
— Ce am făcut?
— Ai aruncat mâncarea Elenei la gunoi.
— Pentru că era crudă!
— Nu contează.
— Cum să nu conteze?
— Chiar dacă ar fi fost cea mai proastă prăjitură din lume, puteai pur și simplu să nu o mănânci. Nu trebuia să o arunci la gunoi.
Viorica îl privea de parcă nu-și mai recunoștea propriul fiu.
— Vorbești serios?
— Da.
— După tot ce am făcut pentru tine, îmi vorbești așa din cauza ei?
Cuvintele acelea m-au durut mai mult decât mă așteptam.
„Din cauza ei.”
Ca și cum eu eram o străină care apăruse între ei.
Dar de data aceasta Andrei nu și-a plecat privirea.
— Elena este soția mea.
— Iar eu sunt mama ta.
— Și una, și cealaltă pot exista în viața mea. Una nu o anulează pe cealaltă.
Viorica și-a luat geanta.
— Bine. Dacă asta vrei, plec.
Andrei nu s-a mișcat.
Viorica a mai așteptat câteva secunde.
Când a văzut că nu se ridică să o urmeze, și-a luat haina.
— Vii?
— Unde?
— Cu mine.
Andrei a clătinat din cap.
— Nu.
Expresia de pe chipul Vioricăi s-a schimbat.
— Mă lași să plec singură după ce m-a umilit în halul acesta?
M-am uitat la salatiera de cristal.
Era intactă.
Nu se spărsese nimic.
Nu stricasem nimic.
Doar pusesem prăjitura în ea.
— Mamă, Elena nu te-a umilit, a spus Andrei. Ți-a arătat doar cum s-a simțit ea când ai făcut același lucru cu ceva important pentru ea.
Viorica a vrut să răspundă, dar Andrei a continuat:
— Și înainte să mai vii aici, vreau să-i ceri scuze.
— Eu?!
— Da.
— Pentru o prăjitură?
— Nu pentru prăjitură. Pentru felul în care te porți cu ea.
Viorica s-a uitat la mine.
Apoi la Maria și Valentin.
— V-ați pus cu toții împotriva mea.
A ieșit și a trântit ușa.
Pentru câteva clipe, nimeni nu a spus nimic.
Apoi Andrei s-a dus în bucătărie, a luat câteva șervețele și s-a aplecat lângă coș.
A început să curețe sosul de vișine care ajunsese pe podea.
M-am uitat la el.
— Ce faci?
A ridicat ochii spre mine.
— Fac ceea ce ar fi trebuit să fac încă de la început.
Nu era suficient pentru a șterge cinci ani de tăcere.
Dar era prima dată când nu-mi mai cerea mie să trec peste tot și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
După ce Maria și Valentin au plecat, am rămas singuri la masă.
— Îmi pare rău, a spus Andrei.
— Și mie.
— Nu, Elena. Eu trebuie să-mi cer scuze.
A tras adânc aer în piept.
— De fiecare dată când mama te rănea, îți spuneam să o lași. Credeam că astfel evit un conflict.
— Tu îl evitai. Nu eu.
A rămas tăcut.
— Eu îl luam cu mine acasă, am continuat. Tu aveai liniște. Eu rămâneam singură cu toate cuvintele ei.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să alegi între mine și mama ta.
— Știu.
— Vreau doar ca, atunci când cineva mă umilește în propria noastră casă, să nu mă mai simt singură, în timp ce soțul meu stă la doar doi metri de mine.
Andrei și-a întins mâna peste masă.
De data aceasta, am lăsat-o pe a mea în palma lui.
Viorica nu ne-a sunat timp de trei săptămâni.
Nici noi nu am sunat-o.
În a patra duminică, soneria a sunat.
Când am deschis ușa, era singură.
Ținea în mâini o pungă cu mere.
— Pot să intru?
M-am dat la o parte.
A intrat și, fără să-i spun nimic, și-a descălțat pantofii în hol.
Era un gest atât de simplu, dar m-a făcut aproape să zâmbesc.
Andrei a venit din sufragerie.
— Mamă.
— Am venit doar pentru puțin timp.
Ne-am așezat.
Viorica și-a ținut geanta în poală și, timp de câteva minute, a vorbit despre vreme, piață și o vecină.
Apoi s-a oprit.
— Elena…
Am așteptat.
Nu era o femeie obișnuită să-și ceară scuze. Se vedea clar.
— Atunci… nu am avut dreptate.
Atât.
Fără discursuri.
Fără lacrimi.
Dar, pentru Viorica, acele câteva cuvinte probabil valorau cât întregul ei serviciu de cristal.
— Știu, am răspuns.
M-a privit surprinsă, apoi a schițat un zâmbet.
Nu am devenit cele mai bune prietene.
Viorica a continuat să aibă opinii. Iar eu am mai avut momente în care a trebuit să-mi mușc limba.
Dar, din acea zi, când ea depășea o limită, Andrei nu mai evita să privească situația.
Nu mai rămânea cu ochii în farfurie.
Iar eu nu mai așteptam cinci ani ca să spun că ceva mă doare.
Serviciul de cristal se află și astăzi în vitrină.
Nu am spart nicio piesă.
Uneori chiar îl folosim.
Iar de fiecare dată când pun desertul în acea salatieră de cristal, îmi amintesc de seara în care am înțeles un lucru important:
Nu trebuie să distrugi ceva valoros pentru a-i da cuiva o lecție.
Uneori este suficient să-i arăți, pentru câteva clipe, cum se simte atunci când cineva tratează fără respect lucrurile la care ții cel mai mult.
