Doina a rămas câteva secunde în fața mea, cu paltonul în brațe.
— Chiar mă dai afară?
— Da.
— Din casa fiului meu?
Am privit-o calm.
— Nu. Din apartamentul pe care l-am moștenit de la bunica mea.
Fața i s-a înroșit.
— Mihai o să afle despre asta.
— Sunt sigură.
Și a aflat mult mai repede decât mă așteptam.
Doina nici măcar nu apucase să coboare bine scările, când telefonul meu a început să sune.
Mihai.
Am răspuns.
— Ce-ai făcut? izbucni el.
— Bună și ție.
— Mama plânge! Mi-a spus că ai dat-o afară din casă!
— I-am cerut să plece din apartamentul meu după ce mi-a spus că ea comandă aici.
— Andreea, știi cum e mama!
Am închis ochii.
Aceleași cuvinte.
Mereu aceleași.
— Exact asta îmi spui de o lună.
— Nu trebuie să iei tot ce spune atât de personal.
— Vine aproape zilnic. Îmi deschide frigiderul, îmi mută lucrurile, îmi critică mâncarea, hainele, casa…
— Vrea doar să ajute!
— Astăzi mi-a spus că ea comandă în apartamentul meu.
Mihai a tăcut câteva secunde.
Apoi a spus:
— Nu puteai pur și simplu să taci?
Replica aceea m-a durut mai mult decât toate cuvintele Doinei.
— Poftim?
— Puteai s-o lași să vorbească și gata. Chiar trebuia să faci scandal?
— Eu trebuia să tac în propria mea casă ca să nu se supere mama ta?
— Nu asta am spus.
— Ba exact asta ai spus.
A închis nervos.
Când a ajuns acasă, aproape două ore mai târziu, nici măcar nu și-a scos geaca.
— Trebuie să vorbim.
— Sunt aici.
— Mama nu mai vine aici până când nu-ți ceri scuze.
Pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.
— Eu să-mi cer scuze?
— Ai umilit-o.
— Mihai, mama ta mi-a spus în apartamentul meu că ea comandă aici.
— Pentru că ai provocat-o!
Am rămas nemișcată.
— Ascultă-te.
— Tu ascultă-te! Este mama mea!
— Și eu sunt soția ta.
— Atunci comportă-te ca atare!
În acel moment am înțeles că problema nu fusese niciodată doar Doina.
Problema era că, de fiecare dată când Mihai trebuia să aleagă între liniștea mamei lui și respectul pentru mine, mă obliga pe mine să cedez.
— Bine, am spus. Atunci stabilim niște limite.
— Ce limite?
— Mama ta nu mai vine aici neanunțată. Nu-mi mai deschide dulapurile și frigiderul. Nu-mi mai mută lucrurile. Nu-mi mai spune cum să gătesc, cum să fac curățenie sau cum să fiu soția ta. Și, mai ales, nu-mi mai spune cine comandă în casa mea.
Mihai a râs fără urmă de umor.
— Vrei să-mi interzici mama?
— Nu. Vreau să-mi respecți casa.
— Este și casa mea!
— Este locul în care locuim împreună. Dar apartamentul este moștenirea mea și nu accept ca mama ta să se comporte ca și cum ar fi proprietara lui.
Atunci Mihai a spus:
— Dacă nu poți s-o accepți pe mama mea, înseamnă că nu mă accepți nici pe mine.
M-am uitat lung la el.
— Atunci alege.
— Ce?
— Ai auzit.
Nu-i ceream să rupă legătura cu mama lui.
Nu-i ceream nici să nu o mai vadă.
Îi ceream un singur lucru: să accepte că în casa noastră trebuie să existe niște limite.
Mihai și-a luat telefonul.
Pentru o clipă am crezut că avea nevoie de timp să se calmeze.
Apoi l-am auzit:
— Mamă? Întoarce-te.
M-am uitat la el.
— Ce faci?
Mi-a întors spatele.
— Vino înapoi. Acum.
Douăzeci de minute mai târziu, soneria a sunat.
Doina era la ușă.
Avea încă paltonul pe ea.
Când m-a văzut, pe chip i-a apărut un zâmbet mic și satisfăcut.
Mihai i-a deschis larg.
— Intră, mamă.
Doina a trecut pe lângă mine fără să spună nimic.
Și-a scos paltonul.
L-a pus din nou în cuier.
Apoi s-a dus direct în sufragerie și s-a așezat pe canapea.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ca și cum tocmai ar fi câștigat.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Vezi? Putem să ne comportăm ca niște oameni maturi.
Atunci am știut exact ce aveam de făcut.
Am intrat în dormitor.
Am scos două genți mari din dulap.
Mihai a venit după mine.
— Ce faci?
— Rezolv problema.
Am deschis dulapul lui și am început să-i pun hainele în prima geantă.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Andreea, ce naiba faci?
— Îți strâng lucrurile.
— Ai înnebunit?
— Nu. Cred că tocmai mi-am revenit.
Doina apăruse și ea în ușa dormitorului.
— Mihai, nu o lăsa să facă spectacol.
M-am întors spre ea.
— Nu fac niciun spectacol.
Am închis prima geantă.
Apoi am luat-o pe a doua.
— Andreea, oprește-te! a spus Mihai.
— De ce?
— Pentru că locuiesc aici!
Atunci am privit-o pe Doina.
— Mama dumneavoastră mi-a explicat foarte clar cum funcționează lucrurile.
Ea s-a încruntat.
— Ce vrei să spui?
Am pus ultima cămașă a lui Mihai în geantă.
— Astăzi mi-ați spus că dumneavoastră comandați aici cât timp fiul dumneavoastră locuiește cu mine.
Doina nu mai zâmbea.
Am tras fermoarul.
— Atunci soluția este foarte simplă.
Am împins cele două genți spre Mihai.
— Fiul dumneavoastră nu mai locuiește aici.
S-a făcut liniște.
Mihai mă privea de parcă nu mă mai recunoștea.
— Mă dai afară?
— Ai avut de ales între niște limite normale în căsnicia noastră și demonstrația că mama ta poate intra aici oricând dorește.
Am arătat spre sufragerie.
— Ai chemat-o înapoi la douăzeci de minute după ce ți-am spus că nu mai accept asta. Ai ales.
Doina s-a ridicat imediat.
— Hai, Mihai. Las-o. O să-i treacă.
Am privit-o.
— Nu, Doina. De data asta nu-mi trece.
Mihai a rămas câteva minute lângă genți.
Probabil aștepta să mă răzgândesc.
Nu m-am răzgândit.
În cele din urmă le-a luat.
La ușă s-a întors.
— Ești dispusă să termini căsnicia noastră pentru atât?
M-am apropiat.
— Nu pentru atât.
Am respirat adânc.
— Căsnicia noastră nu s-a terminat astăzi. S-a destrămat puțin câte puțin de fiecare dată când mama ta mă umilea, iar tu îmi spuneai: „Nu o băga în seamă”.
N-a răspuns.
— Astăzi doar am încetat să mă prefac că nu văd ce se întâmplă.
Doina a ieșit prima.
Mihai a urmat-o cu cele două genți.
Am închis ușa.
Apartamentul era incredibil de liniștit.
Pentru prima dată după o lună, nimeni nu-mi mai verifica frigiderul.
Nimeni nu-mi muta lucrurile.
Nimeni nu-mi spunea cum trebuie să trăiesc în casa lăsată mie de bunica.
În zilele următoare, Mihai m-a sunat de zeci de ori.
La început era furios.
Apoi a început să negocieze.
— Mama poate veni mai rar.
— Nu despre frecvența vizitelor era vorba.
— Atunci își cere scuze.
— Tu înțelegi ce ai făcut?
Tăcea.
De fiecare dată ajungeam în același punct.
Mihai voia să repare consecința.
Nu înțelegea cauza.
Am început procedurile de separare.
Nu a fost nici simplu, nici plăcut.
Îl iubisem.
Poate că o parte din mine încă îl iubea.
Dar iubirea nu putea însemna să mă fac tot mai mică pentru ca mama lui să ocupe tot mai mult loc în viața noastră.
Au trecut șase luni.
Într-o după-amiază, Mihai m-a sunat.
Vocea lui era diferită.
— Andreea… putem vorbi?
— Vorbim.
— Nu mai pot sta la mama.
Am tăcut.
— Ne certăm permanent. Îmi spune cum să-mi pun hainele, ce să mănânc și când să mă culc. Intră în cameră fără să bată. Îmi mută lucrurile.
Pentru o clipă am crezut că glumește.
Nu glumea.
— Și?
— Cred că acum înțeleg ce spuneai.
M-am uitat în jurul apartamentului.
Perdelele mele albastre erau încă la ferestre.
Canapeaua era exact unde o lăsasem.
Pe masa din bucătărie erau două farfurii nespălate.
Și nu mă deranja absolut deloc.
— Vreau să mă întorc acasă, a spus Mihai.
Am rămas câteva secunde în tăcere.
Apoi am întrebat:
— Acasă unde?
— La tine. La noi.
— Mihai, nu mai există „la noi”.
— Putem încerca din nou.
Am privit fotografia bunicii de pe raft.
— Nu.
— Andreea…
— Ai avut nevoie să locuiești șase luni cu mama ta ca să înțelegi ce am trăit eu în propria casă.
N-a spus nimic.
— Îmi pare rău, a șoptit.
Și poate chiar îi părea.
Dar unele lucruri sunt înțelese prea târziu.
Înainte să închid, mi-am amintit de ziua în care Doina stătuse în bucătăria mea și îmi spusese, atât de sigură pe ea, că ea comandă cât timp fiul ei locuiește cu mine.
Am zâmbit.
— Sper că între timp ați reușit, în sfârșit, să stabiliți cine comandă la voi acasă.
Am închis.
Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am făcut o cafea și am lăsat cele două farfurii în chiuvetă până dimineața.
Pentru că erau ale mele.
Chiuveta era a mea.
Perdelele albastre erau ale mele.
Iar liniștea din apartamentul bunicii mele era, în sfârșit, din nou în întregime a mea.
