**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Maria se uită la stewardesă.
— De ce trebuie să vorbiți cu comandantul?
Tânăra ținea fotografia cu grijă, de margini, ca și cum obiectul devenise dintr-odată extrem de prețios.
— Pentru că… numele dumneavoastră îmi este cunoscut.
Bărbatul de la 3B își închise laptopul. Cu doar câteva minute înainte, Maria îl deranjase doar prin simplul fapt că se afla acolo.
Acum încerca să privească fotografia mai atent.
— Cine este? întrebă el.
Stewardesa îl ignoră.
— Doamnă Dobre, ați lucrat în aviație?
Maria își coborî privirea.
— Toată viața.
— Ca stewardesă?
Pentru prima dată, pe chipul bătrânei apăru un zâmbet sincer.
— Nu.
Stewardesa se uită din nou la uniforma femeii tinere din fotografie.
— Atunci…
— Am fost pilot.
Bărbatul de la 3B ridică brusc privirea.
Maria continuă calm:
— Am început cu avioane mici. Apoi am devenit instructor de zbor. Mai târziu am lucrat în aviația civilă.
Nu vorbea cu mândrie.
Spunea totul aproape firesc, ca și cum ar fi povestit că lucrase la poștă sau într-o fabrică.
— Dumneavoastră? întrebă bărbatul.
Maria se întoarse spre el.
— Eu.
Pentru o clipă, pe chipul lui se citea neîncrederea.
Maria observă.
— Știu. Nici atunci nu mă credeau mulți.
Stewardesa zâmbi.
— Acum înțeleg de ce vă știu numele. Tatăl meu a fost pilot. Când eram copil, aveam acasă albume și cărți vechi despre aviația românească. Numele dumneavoastră apărea într-una dintre ele.
Maria o privi surprinsă.
— Serios?
— Da.
Tânăra privi din nou fotografia.
— Dar cine este Alexandru?
Zâmbetul Mariei dispăru.
Întinse mâna după fotografie.
— Alexandru Marinescu. Navigator.
O luă și trecu ușor degetul peste chipul tânărului.
— Și bărbatul cu care trebuia să mă căsătoresc.
În jurul lor se făcu liniște.
Chiar și bărbatul de la 3B asculta acum cu atenție.
Maria părea să nu observe.
— Am zburat împreună ani de zile. La început ne certam din orice. El spunea că sunt prea încăpățânată. Eu spuneam că vorbește prea mult.
Zâmbi.
— Probabil că aveam amândoi dreptate.
Stewardesa se așeză cu grijă pe marginea unui scaun liber din apropiere.
— Și ce s-a întâmplat?
Maria ezită.
Apoi privi pe fereastra avionului.
— Viața.
Alexandru fusese unul dintre puținii oameni care o luaseră în serios încă de la început.
În anii în care Maria trebuia să demonstreze de două ori mai mult decât colegii ei pentru a primi aceeași încredere, el nu-i spusese niciodată că o femeie nu avea ce căuta în acel domeniu.
Dimpotrivă.
Când ceilalți râdeau de ea, Alexandru spunea:
— Lăsați-o să zboare. După aceea mai vorbim.
La început au fost colegi.
Apoi au devenit prieteni.
Și, fără să-și dea seama exact când, au ajuns să fie mai mult decât atât.
Fotografia fusese făcută într-o dimineață de vară, înaintea unui zbor.
— În seara aceea m-a cerut de soție, spuse Maria.
Stewardesa privi fotografia.
— Și ați acceptat?
— Nici măcar nu l-am lăsat să termine întrebarea.
Pentru o clipă, Maria cea de 81 de ani parcă dispăru.
În locul ei apăru tânăra din fotografia îngălbenită.
— Trebuia să ne căsătorim în primăvara următoare.
— Dar nu v-ați mai căsătorit.
Maria clătină din cap.
Cu câteva luni înainte de nuntă, Alexandru plecase într-o cursă fără ea.
Maria trebuia să zboare în aceeași săptămână, însă fusese mutată pe o altă rută.
Alexandru nu s-a mai întors.
Un accident i-a curmat viața înainte să împlinească 35 de ani.
— Ultima dată când l-am văzut, ne-am certat, mărturisi Maria.
Stewardesa ridică privirea.
— Pentru ce?
— Pentru o prostie.
Maria zâmbi amar.
— Cele mai dureroase certuri sunt cele pe care nu mai ai timp să le repari.
În dimineața plecării, Alexandru îi spusese:
— Ne vedem peste trei zile.
Maria, încă supărată, îi răspunsese:
— Vom vedea.
Acela a fost ultimul lucru pe care i l-a spus.
„Vom vedea.”
Cuvintele acelea au urmărit-o timp de jumătate de secol.
După accident, familia lui Alexandru a hotărât să-l înmormânteze în Germania, alături de rudele sale.
Maria a încercat să ajungă acolo.
Nu a reușit.
Pe atunci, vremurile erau diferite. Călătoria, aprobările necesare și circumstanțele familiei lui făcuseră imposibilă plecarea ei.
Apoi au trecut lunile.
Anii.
Maria a continuat să zboare.
Mai târziu a devenit instructor de zbor.
A învățat generații întregi de oameni să nu se teamă de cer, deși ea însăși păstrase o teamă despre care nu vorbise niciodată cu nimeni:
teama că nu va ajunge niciodată la mormântul lui Alexandru.
— De ce nu ați mers după aceea? întrebă încet stewardesa.
Maria se uită la fotografie.
— La început nu am putut. Apoi mi-a fost frică.
— De ce?
— Pentru că, atât timp cât nu vedeam mormântul, o parte din mine putea să se prefacă că el era doar plecat într-o cursă foarte lungă.
Nimeni nu spuse nimic.
— Și acum?
Maria își îndreptă spatele.
— Acum am 81 de ani. Nu mai am timp să mă mint.
Bărbatul de la 3B își coborî privirea.
Stewardesa îi întinse fotografia.
— Atunci trebuie să ajungeți acolo.
Maria o puse cu grijă în geantă.
— Asta intenționez să fac.
— Și de aceea ați economisit pentru biletul acesta?
— Da.
Maria zâmbi.
— Genunchii mei nu mai sunt ce-au fost. M-am gândit că, dacă tot fac ultima călătorie până la Alexandru, măcar să nu ajung la el cu spatele făcut praf.
Stewardesa râse printre lacrimi.
Maria râse și ea.
Pentru o clipă, tensiunea din cabină dispăru.
Atunci bărbatul de lângă ea se ridică.
— Doamnă Dobre…
Maria îl privi.
— Da?
Din siguranța lui de mai devreme nu mai rămăsese nimic.
— Vă datorez scuze.
— Nu-mi datorați nimic.
— Ba da.
Se uită la costumul său, apoi la paltonul ei vechi.
— M-am uitat la hainele dumneavoastră și am decis cine sunteți înainte să deschideți măcar gura.
Maria nu răspunse.
— A fost urât din partea mea.
— A fost.
Bărbatul păru surprins de răspunsul ei direct.
Maria zâmbi.
— Dacă vă iert, nu înseamnă că trebuie să vă mint.
Stewardesa își ascunse cu greu zâmbetul.
— Îmi pare rău, spuse bărbatul.
Maria îl privi câteva clipe.
— Atunci, data viitoare, amintiți-vă de mine înainte să judecați un alt om. Pentru mine, este suficient.
Bărbatul îi întinse mâna.
Maria i-o strânse.
— Și mai este ceva, continuă el. Locul dumneavoastră este aici. Eu am fost cel care s-a purtat de parcă nu ați avea ce căuta aici.
— Atunci suntem de acord.
De această dată, Maria se așeză pe locul 3A.
Nu pentru că ceilalți aflaseră cine era.
Ci pentru că biletul era al ei.
Și nu trebuia să demonstreze nimănui că merita să stea acolo.
Puțin mai târziu, chiar înainte de decolare, un bărbat în uniformă apăru în cabină.
Era comandantul aeronavei.
Nu făcu niciun anunț și nu încercă să transforme momentul într-un spectacol.
Pur și simplu se opri lângă Maria.
— Doamna Dobre?
— Da.
— Colega mea mi-a spus cine sunteți.
Maria zâmbi ușor.
— Se pare că fotografia aceea vorbește mai mult decât ar trebui.
Comandantul zâmbi.
— Înainte să devin comandant, am fost câțiva ani instructor de zbor. Unul dintre profesorii mei fusese cândva elevul dumneavoastră.
Maria îl privi surprinsă.
— Elevul meu?
— Da. Îmi povestea despre o instructoare care repeta mereu: „Un pilot bun nu se luptă cu avionul. Îl ascultă.”
Maria rămase fără cuvinte pentru o clipă.
— Mai spune cineva asta?
— Eu le spun și astăzi copiloților mei.
Ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
De data aceasta, nu încercă să le ascundă.
Comandantul îi întinse mâna.
— Am vrut doar să vă mulțumesc.
Maria i-o strânse.
— Atunci zburați în siguranță.
— Asta încercăm.
Apoi se întoarse în cabina de pilotaj.
Atât.
Fără aplauze.
Fără ceremonii.
Fără ca cineva să o transforme într-o atracție.
Exact așa cum îi plăcea Mariei.
După decolare, Bucureștiul dispăru treptat sub nori.
Maria rămase mult timp cu fruntea aproape lipită de geam.
Bărbatul de lângă ea nu-și mai deschise laptopul.
— Pot să vă întreb ceva?
— Încercați.
— De ce nu ați mai iubit pe nimeni după el?
Maria zâmbi.
— Cine v-a spus că nu am mai iubit?
Bărbatul păru surprins.
— Am avut o viață. Am avut oameni dragi, prieteni, colegi și elevi. Am fost fericită de multe ori.
Apoi scoase fotografia.
— Dar există oameni care ocupă un loc în inima ta pe care nimeni nu îl mai poate ocupa după ei.
Aproape două ore mai târziu, avionul începu coborârea.
Maria ținea fotografia în poală.
Degetul ei se opri peste chipul lui Alexandru.
— Am venit, îi șopti.
După aterizare, Maria nu fu întâmpinată de directori, televiziuni sau mulțimi.
Și nici nu și-ar fi dorit așa ceva.
Își luă valiza și ieși din aeroport ca orice alt pasager.
Dar, când ajunse în zona de sosiri, auzi în spatele ei:
— Doamnă Dobre!
Era bărbatul de la 3B.
Alergase după ea.
— Vă așteaptă cineva?
— Nu.
— Știți cum să ajungeți unde trebuie?
Maria scoase din geantă o hârtie pe care era notată o adresă.
— Mă descurc.
Bărbatul privi adresa.
Era un cimitir aflat la marginea Berlinului.
— Vă chem un taxi.
— Pot și singură.
— Știu.
Făcu o scurtă pauză.
— Dar permiteți-mi măcar astăzi să fac un lucru bun.
Maria îl privi.
Apoi îi întinse hârtia.
— Bine.
Când taxiul opri, bărbatul îi puse valiza în portbagaj.
— Sper să-l găsiți.
Maria atinse geanta în care se afla fotografia.
— Știu exact unde este.
Cimitirul era aproape pustiu.
Cerul devenise cenușiu, iar printre copacii goi sufla un vânt rece.
Maria mergea încet.
Într-o mână avea bastonul, iar în cealaltă ținea un mic buchet de flori cumpărat de la intrare.
Avea adresa.
Rândul.
Numărul.
Totul.
Și totuși, când ajunse în fața pietrei funerare, se opri la câțiva metri.
Cincizeci de ani.
Atât îi trebuiseră pentru a face ultimii câțiva pași.
Pe piatră era scris numele lui.
**Alexandru Marinescu.**
Maria își duse mâna la gură.
În toate visele ei, Alexandru rămăsese tânăr.
Zâmbea.
Purta uniforma.
Îi spunea că se vor vedea peste trei zile.
Acum avea în față dovada că acele trei zile se transformaseră într-o jumătate de secol.
Se apropie încet.
Așeză florile.
Apoi scoase fotografia.
— Bună, Alexandru.
Vocea îi tremura.
— Am întârziat puțin.
Râse printre lacrimi.
Se așeză cu grijă pe banca din apropiere.
— Știi care a fost ultimul lucru pe care ți l-am spus?
Maria privi numele de pe piatră.
— „Vedem.”
Își șterse obrazul.
— Ei bine… uite că ne-am văzut.
Rămase acolo mult timp.
Îi povesti despre anii în care continuase să zboare după plecarea lui.
Despre elevii ei.
Despre primul avion pe care îl pilotase singură.
Despre ziua în care se pensionase și nu avusese curajul să intre în hangar pentru a-și lua rămas-bun.
Îi vorbi despre oamenii care plecaseră.
Despre cei care intraseră mai târziu în viața ei.
Și, la sfârșit, îi povesti despre zborul din acea dimineață.
— Un domn nu a vrut să stea lângă mine la business class, îi spuse ea.
Maria începu să râdă singură.
— Să nu râzi. Nici tu nu erai prea politicos când te-am cunoscut.
Vântul mișcă ușor florile.
Maria puse fotografia lângă piatră.
Apoi se răzgândi.
O luă înapoi.
— Nu. Pe asta o mai păstrez puțin.
Se ridică încet.
Înainte să plece, își lipi două degete de buze și apoi le așeză pe piatra rece.
— Acum pot să-ți spun ceea ce trebuia să-ți spun atunci.
Inspiră adânc.
— Drum bun, iubirea mea.
Și plecă.
Fotografia rămase în geanta ei.
Nu pentru că Maria nu reușise să se desprindă de trecut.
Ci pentru că înțelesese, în sfârșit, că nu trebuia să o facă.
Alexandru făcea parte din viața ei.
Dar nu era întreaga ei viață.
A doua zi, Maria se trezi în camera modestă de hotel și trase perdelele.
Deasupra Berlinului era un cer limpede.
Câteva minute îl privi fără să spună nimic.
Apoi își făcu o cafea, își puse paltonul vechi și ieși să descopere orașul.
Avea optzeci și unu de ani.
Venise la Berlin pentru a-și lua rămas-bun de la omul pe care îl iubise cu cincizeci de ani în urmă.
Dar descoperise ceva la care nu se așteptase:
Să te desparți de trecut nu înseamnă că trebuie să pleci și tu odată cu el.
Mai avea zile.
Poate luni.
Poate ani.
Și, indiferent câte aveau să fie, îi aparțineau.
Înainte să închidă ușa hotelului, Maria se privi în oglindă.
Își aranjă basmaua crem și zâmbi.
Cu o zi înainte, un străin se uitase la paltonul ei vechi și hotărâse că o femeie ca ea nu avea ce căuta la business class.
Dacă ar fi știut…
Uneori, omul pe lângă care treci fără să-l observi poartă într-o geantă veche o viață întreagă despre care tu nu știi absolut nimic.
Iar Maria nu mai avea nevoie ca lumea să știe cine fusese cândva.
Îi era suficient că **ea însăși nu uitase niciodată cine era.**
