**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
— Ce ți-a spus?
Cătălin a ezitat înainte să răspundă. Telefonul lui era pe masă, iar rezultatul testului ADN încă se vedea pe ecran.
Mi-a mărturisit că mama lui, Elena, începuse să aibă îndoieli chiar din ziua în care se născuse Ana. La maternitate, după ce o ținuse în brațe, spusese că fetița nu seamănă deloc cu el. În anii următori continuase cu observații despre ochii, nasul și trăsăturile Anei.
Timp de șase ani, Cătălin nu-mi spusese nimic. La început nu-și crezuse mama, dar treptat începuse și el să se îndoiască. Orele mele suplimentare, autobuzele pierdute și serile în care ajungeam târziu acasă deveniseră pentru el motive de suspiciune.
Am cerut să văd rezultatul.
Testul confirma, practic fără nicio îndoială, că el era tatăl Anei.
Dar pentru mine asta nu rezolva nimic.
— Ana era fiica ta și ieri, i-am spus. Era fiica ta și acum o lună. Nu testul ăsta ți-a făcut-o fiică.
Cătălin și-a cerut iertare. Apoi l-am întrebat de ce alesese să mă acuze în fața familiei și a prietenilor.
Răspunsul lui m-a durut și mai tare.
Voise să-mi observe reacția. Crezuse că, dacă mă confrunta în fața tuturor, mă putea prinde mai ușor cu minciuna.
Nu fusese o simplă izbucnire de furie. Fusese o alegere.
În aceeași zi și-a sunat mama. În fața mea, i-a spus că Ana este fiica lui și că el poartă responsabilitatea pentru faptul că mă umilise public. Pentru prima dată, nu s-a mai ascuns în spatele influenței ei.
Apoi i-a sunat pe toți cei care fuseseră prezenți la petrecere.
— Testul a confirmat că Ana este fiica mea. Mara nu m-a înșelat. Am acuzat-o fără dovezi și am umilit-o în fața voastră. Eu am greșit.
Pentru prima dată, nu mai trebuia să mă apăr singură.
În săptămânile următoare, Cătălin a încercat să repare lucrurile. Îmi aducea flori, gătea și se ocupa mai mult de casă. Dar i-am explicat că problema noastră nu putea fi rezolvată cu flori.
Aveam nevoie de timp.
Mai ales, aveam nevoie să-mi demonstreze că, dacă cineva îi va spune din nou ceva despre mine, va veni întâi să vorbească cu mine înainte să mă judece.
Au trecut câteva luni. Nu ne-am despărțit, dar nici nu ne-am prefăcut că totul revenise la normal. Am avut conversații dificile, am stabilit limite clare în relația cu mama lui și am început să reconstruim încet încrederea pierdută.
Într-o seară, Cătălin m-a întrebat:
— Crezi că o să mă ierți vreodată?
M-am gândit câteva clipe.
— Poate. Dar nu pentru că testul ADN a demonstrat că eu spuneam adevărul.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că tu trebuie să demonstrezi, în timp, că ai învățat să ai încredere în mine înainte să mă judeci.
Cătălin a tăcut.
Testul ADN avusese nevoie doar de câteva rânduri pentru a demonstra cine era tatăl Anei.
Dar pentru ca Cătălin să demonstreze din nou ce fel de soț putea fi, aveam nevoie de mult mai mult timp.
