**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Mi-am verificat geaca de două ori.
Legitimația nu era acolo.
Lucram într-un centru de distribuție pentru produse electronice. Cu legitimația mea puteam intra în mai multe zone ale depozitului, inclusiv într-o încăpere unde erau păstrate temporar produse scumpe înainte de inventariere.
În ultimele săptămâni, Monica mă întrebase de câteva ori despre serviciu.
Cine rămânea noaptea.
Dacă depozitul era supravegheat.
Dacă fiecare angajat avea propria legitimație.
La un moment dat mă întrebase chiar ce se întâmplă dacă cineva intră folosind legitimația altui angajat.
Râsesem.
— De când te interesează depozitele?
— Încerc și eu să înțeleg ce faci toată ziua.
Acum întrebarea nu mi se mai părea deloc nevinovată.
Am ajuns la serviciu mai devreme și am cerut să fie verificat accesul efectuat cu legitimația mea.
Colegul responsabil de sistem s-a uitat la monitor.
— Ai fost aici marți noaptea?
— Nu.
A mai verificat câteva date.
— Legitimația ta a deschis intrarea laterală la ora 1:47.
Marți, la 1:47, dormeam acasă.
I-am spus imediat superiorului meu că legitimația dispăruse.
De data aceasta nu mai era o problemă de familie.
Accesul a fost blocat, iar verificările au început.
În zona respectivă lipseau mai multe produse dintr-un lot care urma să intre la inventar.
Iar în sistem apărea legitimația mea.
Pentru prima dată mi-am dat seama cât de grav putea deveni totul.
— Vreau să verificați camerele de supraveghere, am spus.
Înregistrările de la intrare nu erau suficient de clare pentru a se vedea fața persoanei. Se distingea un bărbat cu șapcă, care intrase folosind legitimația mea și ieșise câteva minute mai târziu cu o geantă.
Nu-l recunoșteam.
Dar știam cine îi dăduse legitimația.
Monica.
În aceeași după-amiază am ajuns acasă înaintea ei.
Nu mai aveam de gând să aștept.
Am verificat locurile în care îmi țineam documentele și lucrurile importante. Unele obiecte fuseseră mutate. Lipseau câteva copii ale documentelor mele.
Apoi am găsit într-un sertar o foaie pe care Monica notase câteva date.
Programul meu.
Zilele în care lucram.
Și, încercuită, ziua de sâmbătă.
Nu era o dovadă care să-mi explice totul.
Dar era suficient ca să știu că Emma nu se înșelase.
În seara aceea, Monica a intrat pe ușă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Unde este Emma? am întrebat.
— Sus. De ce?
— Vreau să vorbim singuri.
S-a uitat la mine.
— Despre ce?
Am pus pe masă vechea mea legitimație de serviciu, cea pe care o păstrasem după ce fusese dezactivată.
— Unde este cea pe care o folosesc acum?
Pentru o fracțiune de secundă, expresia ei s-a schimbat.
— De unde să știu?
— Mi-ai luat geaca.
— Ca să o duc la curățătorie.
— Și legitimația a dispărut.
— Atunci ai pierdut-o.
— Cineva a intrat cu ea în depozit marți, la 1:47.
Monica nu a răspuns imediat.
— Și ce legătură am eu cu asta?
— Exact asta încerc să aflu.
A început să se enerveze.
— Incredibil. Îți pierzi lucrurile și acum mă acuzi pe mine?
— De ce mi-ai pus hainele în saci?
Atunci s-a oprit.
Nu se așteptase la întrebarea aceea.
— Ce haine?
— Cele pe care urma să le arunci sâmbătă.
S-a uitat instinctiv spre scări.
Atunci am înțeles.
— Emma știe, am spus. Nu o băga în asta.
— Ce ți-a spus?
— Destul.
Monica și-a luat geanta.
— Plec la mama.
— Exact asta îi spuseseși și Emmei.
S-a întors spre mine.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Atunci explică-mi.
Nu a explicat nimic.
A urcat, a luat-o pe Emma și a vrut să plece.
I-am spus fiicei mele că nu era vina ei și că vom vorbi a doua zi. Nu aveam de gând să o țin în mijlocul conflictului dintre adulți.
După ce au plecat, lucrurile au început să se miște rapid la serviciu.
Verificarea nu se mai limita la camera de la ușa depozitului. Fusese analizat traseul persoanei prin clădire, iar apoi au fost verificate și imaginile din exterior.
Într-una dintre ele se vedea mașina cu care venise.
Când mi-au arătat cadrul, am recunoscut-o imediat.
O văzusem de zeci de ori.
Era mașina lui Sorin, un coleg de-al Monicăi.
Atunci am înțeles de ce Monica știa atât de multe despre programul meu și de ce voia să plece din casă înainte de sâmbătă.
Atunci urma să înceapă inventarul.
Dacă lipsurile ar fi fost descoperite înainte ca eu să raportez dispariția legitimației, prima urmă ar fi dus direct la mine.
Cardul meu.
Accesul meu.
Zona în care lucram.
Iar Monica intenționa ca până atunci să fie deja la mama ei cu Emma.
Nu pentru că știa sigur că voi fi arestat sau că nu mă voi mai întoarce acasă.
Ci pentru că se bazase pe faptul că voi avea probleme suficient de mari încât ea să aibă timp să plece.
Ulterior am aflat că relația dintre ea și Sorin nu începuse odată cu furtul.
Se vedeau de câteva luni.
Planul lor fusese să ia produsele, să lase accesul înregistrat pe numele meu și să profite de haosul creat după inventar.
Dar nu totul a mers așa cum calculaseră.
Când Monica și-a dat seama că legitimația fusese blocată și că imaginile erau verificate, m-a sunat.
De data aceasta nu mai nega nimic.
— Dan, trebuie să vorbim înainte să faci ceva ce nu mai poate fi reparat.
— Ce anume să repar?
— Nu trebuia să ajungă atât de departe.
— Mi-ai luat legitimația?
A tăcut.
— Monica, mi-ai luat legitimația?
— Sorin mi-a spus că nu o să ți se întâmple nimic.
Am închis ochii.
Până în acel moment, o parte din mine încă sperase că exista o altă explicație.
— Știai ce urma să facă?
— Mi-a spus că vor lua câteva produse și că lipsurile vor fi descoperite mult mai târziu. Nu trebuia să ajungă nimeni la tine.
— Atunci de ce îmi strângeai hainele?
Din nou, tăcere.
— Pentru că plecai.
— Da.
— Cu el?
— Da.
Acesta a fost ultimul nostru dialog ca soț și soție în care am mai încercat să obțin explicații.
Investigația a continuat fără să depindă de mine. Imaginile, accesul înregistrat și celelalte verificări au stabilit ce se întâmplase în noaptea furtului.
Eu raportasem dispariția legitimației imediat ce observasem că lipsește și am cooperat cu toate verificările.
În cele din urmă, Monica și Sorin au trebuit să răspundă pentru ceea ce făcuseră.
Pentru mine, însă, căsnicia se terminase deja.
Am început procedurile de divorț și am cerut ca Emma să fie ținută cât mai departe de conflictul dintre adulți.
Nu i-am cerut niciodată să repete iar și iar ce auzise sau ce văzuse și nu am făcut-o responsabilă pentru faptul că descoperise planul.
Într-o seară, după ce lucrurile se mai liniștiseră, Emma m-a întrebat:
— Ești supărat că ți-am spălat hainele?
— Nu.
— Mama mi-a spus să nu mă ating de saci.
M-am uitat la ea.
— Ai făcut-o pentru că ai crezut că îmi salvezi hainele.
A dat din cap.
Atât știa ea în noaptea aceea.
Nu știa nimic despre legitimații, depozit, Sorin sau despre ceea ce pregătise mama ei.
Văzuse doar că cineva pusese lucrurile tatălui ei în saci de gunoi și încercase să le salveze.
Căsnicia mea cu Monica s-a încheiat.
Emma a rămas fiica amândurora, iar eu am făcut tot ce am putut ca greșelile mamei ei să nu devină povara ei.
Dar hainele pe care le găsisem în mașina de spălat la trei dimineața nu au mai ajuns niciodată la gunoi.
