Maxim se întorcea încet, cu pași nesiguri, ca și cum aerul devenise brusc prea greu pentru a-l respira. Inima îi bătea nebunește în piept, cu o intensitate dureroasă, ca și cum ar fi vrut să-i iasă prin coaste.
Simțea cum sângele îi părăsea obrajii, lăsându-i pielea palidă, aproape translucidă. Privirea îi era fixată înainte, neputându-se dezlipi de imaginea care părea smulsă dintr-un vis sau, mai curând, dintr-un coșmar absurd.
Pe aleea pietruită care ducea către marginea digului, mergea o femeie. Avea o rochie albă, ușoară, care se lăsa mângâiată de vântul blând ce venea dinspre mare. Părul îi era strâns într-un coc lejer, iar în brațe ținea un pălărie de paie.
Pășea încet, cu spatele drept și demn, emanând o liniște greu de explicat. Era ceva în mersul ei… ceva cunoscut până în măduva oaselor.
Maxim simți cum i se înmoaie picioarele. Îi tremurau mâinile. Gândurile i se amestecau haotic.
Era **EA**.
Mișcarea umerilor. Legănarea pașilor. Silueta. Totul.
Femeia pe care o iubise mai mult decât viața.
Femeia pe care o îngropase cu propriile mâini, doar cu șapte luni în urmă.
— Nu… nu se poate… — șopti cu o voce abia auzită, tremurând.
Dintr-o dată, Egor îi scăpă din mână și alergă spre femeie, cu brațele deschise, plângând de fericire.
— **MAMAAAA!** — strigă, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Femeia se opri.
Se întoarse lent.
Iar Maxim simți că i se oprește inima.
Chipul… era chipul Elenei.
Aceeași privire, aceleași trăsături, aceeași delicatețe a expresiei.
Dar… în ochii ei era ceva străin.
Un soi de răceală. O absență tăcută.
Se uită la Egor cu o privire calmă, dar distantă, și făcu un pas înapoi.
— Te înșeli, micuțule — spuse ea cu voce liniștită.
— Eu nu sunt mama ta.
Egor se opri, năucit. O privea cu ochii mari, plini de confuzie.
— Ba da… ești mami… ai vocea ei… și mirosi ca ea…
Maxim se apropie, sfâșiat pe dinăuntru. Se uită mai atent. Foarte atent. Și atunci văzu.
Nu era Elena.
Aveau chipuri asemănătoare, aproape identice, dar nu era ea. Lipsiseră acele riduri fine de lângă ochi, acel tremur ușor al colțurilor gurii când zâmbea. Lipsea lumina din privire — acea sclipire caldă și profundă, inconfundabilă.
Totuși… când femeia îl privi în ochi… păru să ezite, să se clatine ușor.
— Tu… și eu… — murmură.
— Asta nu poate fi o simplă coincidență…
Își duse mâna la gât și scoase de sub rochie un medalion vechi. Îl deschise cu grijă.
Înăuntru… era o fotografie veche. O fetiță și două gemene.
— Am fost adoptată dintr-un orfelinat din Rusia — spuse ea încet.
— Mi s-a spus că părinții mei au murit într-un incendiu. Dar… mereu am simțit că lipsește ceva. Că undeva, cineva mă așteaptă.
Maxim înlemni.
Medalionul… era identic cu cel pe care îl purta Elena.
Fotografia…
— Nu… nu se poate… — șopti.
— Tu ești…
Femeia avea ochii înlăcrimați.
— Sunt sora geamănă a soției tale.
Pământul parcă se deschise sub picioarele lui Maxim.
Egor nu înțelegea nimic, dar îi luă mâna femeii și nu mai voia să-i dea drumul.
— Dacă nu ești mami… poți totuși să rămâi cu noi? — întrebă cu voce stinsă.
Femeia zâmbi trist, dar cu o blândețe infinită.
— Poate că nu am fost mama ta… dar mi-ar plăcea să fac parte din viața ta. Așa cum ea și-ar fi dorit.
Maxim își șterse ochii umezi. Simțea că destinul îi adusese înapoi o părticică din Elena.
Și atunci înțelese: viața nu se oprește. Continuă, chiar dacă pe căi neașteptate.
Iar dragostea adevărată… nu dispare niciodată.
Se transformă. Se regăsește.
Iar acea vară, care părea deja plină, abia începea cu adevărat.
