— Cristin, pot să iau mașina ta? — întrebă soțul ei, Anton, cu un ton ușor grăbit. — Am nevoie doar puțin, am câteva treburi de rezolvat!
— Dar ce s-a întâmplat cu a ta? — îl privi uimită Cristin. — Uite, e acolo, în curte, lângă a mea!
— Are puțin combustibil și nu vreau să opresc la benzinărie, că mereu e coadă până în stradă! — răspunse Anton, cu o ușoară tensiune în glas. — Deci, pot să o iau? — întrebă din nou, mai hotărât de data aceasta.
— Bine, ia-o, dar fii atent! Și să fii acasă până la ora trei, că și eu trebuie să plec la o întâlnire cu un client la ora 15:30!
— Înțeles! — răspunse Anton, luând cheile din geanta Cristinei, care atârna pe cuierul din hol. Se îmbrăcă rapid și ieși din apartament.
Pe măsură ce se apropia ora două, Cristin îl sună pe Anton să-i reamintească încă o dată să fie acasă până la ora trei. El o asigură că va fi la timp și îi spuse să nu-și facă griji, apoi închise telefonul.
La ora trei, când Cristin se pregătea să plece pentru întâlnirea sa, Anton nu era încă acasă. Încercă să-l sune de mai multe ori, dar el nu răspundea. Aproape disperată, se gândi să folosească mașina lui, dar nu reuși să găsească cheile nicăieri.
Astfel, fu nevoită să cheme un taxi pentru a ajunge la timp.
Cristin lucra ca designer de interior și își conducea în mare parte singură afacerea, comunicând cu clienții fie prin telefon, fie online. De data aceasta însă fusese chemată direct la obiect, care necesita prezența și ochiul ei profesionist.
Din cauza lui Anton, întârziase aproape patruzeci de minute. Din fericire, clientul nu era grăbit și o așteptă, iar întâlnirea decursese fără probleme.
La întoarcerea acasă, Anton nu era încă acolo și nu răspundea la apelurile Cristinei.
Seara, în jurul orei zece, Anton apăru acasă, vizibil beat.
— Nu înțeleg, Anton, ce se întâmplă? Până la ce oră te-am așteptat acasă? De ce mă pui în situații de genul ăsta? Și încă ai luat cheile de la mașina mea! Din cauza ta am întârziat patruzeci de minute! — izbucni Cristin, cu ochii scânteind de furie.
— Draga mea, te rog, nu te certa! — răspunse Anton cu o voce ușor bâlbâită. — Așa s-a întâmplat, m-au invitat la o masă și nu am putut să refuz…
— Minunat! Deci pe soția ta ai pus-o în dificultate din cauza mașinii, dar pe altcineva nu ai putut să refuzi? Și de ce nu răspundeai la telefon? Nu aveai voie să vorbești? Și unde ai fost toată ziua? Și acum vii acasă beat cu mașina mea?
— Cristin, nu te certa! Chiar nu am auzit telefonul, a rămas în geacă. Mașina e în regulă. Dacă vrei, ieși și verifică singură!
Cristin luă telefonul, coborî jos și, cu ajutorul unei lanterne, verifică cu atenție mașina pe exterior. Într-adevăr, era neatinsă, fără niciun fel de avarie. Când se întoarse în casă, Anton deja adormise.
Nu reuși să afle unde fusese toată ziua, dar știa că să-l trezească acum ar fi fost inutil. Și ea se duse la culcare.
A doua dimineață, Anton se trezi mai devreme decât Cristin, făcu rapid un duș, micul dejun și plecă iar pentru treburile lui. Și de această dată luă mașina Cristinei, fără să o întrebe.
Cristin se trezi și nu-l găsi lângă ea. Se gândi că poate era în bucătărie, se ridică și începu să-l caute prin apartament. Niciun semn de el în nicio cameră.
Atunci începu să-l sune. Răspunse abia la al treilea apel:
— Unde ești? — întrebă ea imediat. — Unde ai plecat și de ce nu mi-ai spus nimic?
— Cristin, vin imediat! Am plecat doar puțin pentru treabă! Nu te îngrijora! Te iubesc, pupici… — spuse el și închise brusc.
Cristin mai oftă puțin, dar nu mai sună din nou. Luă micul dejun, se așeză la calculatorul din dormitor și începu să lucreze la comanda primită ieri.
Până seara era complet absorbită de muncă și nici nu realiză cum trecuse ziua. Privind ceasul de pe ecran — aproape ora opt seara, iar Anton încă nu ajunsese acasă. Luă telefonul și îl sună, însă acum era închis.
Se duse în bucătărie să-și facă cafea și privi pe fereastră — spre surprinderea ei, mașina ei dispăruse, la fel și cea a lui Anton din parcare.
Verifică geanta — nici chei, nici documente. Încercă să-l sune încă de câteva ori, dar el era de negăsit. Sună câțiva prieteni și cunoștințe — nimeni nu știa unde era.
Cristin se gândi pentru o clipă să sune la poliție, dar hotărî să aștepte să se întoarcă Anton și să afle personal. Unde oare dispăruseră ambele mașini simultan?
Puțin înainte de ora douăsprezece, se auzi soneria la ușă. Cristin alergă rapid și deschise — în fața ei stătea Anton, abia ținându-se pe picioare, beat de nu mai putea vorbi clar. Nu reuși să ajungă până în dormitor și căzu pe podea, lângă ușă.
Cristin încercă să-l trezească, dar fără succes. Verifică buzunarele lui — nici cheile de la mașina ei, nici de la a lui Anton nu erau. Să-l trezească era absolut inutil.
A doua zi dimineață, Cristin se trezi mult mai devreme decât de obicei, dar nu-l găsi lângă ea. Merse în living și îl zări întins pe canapea, încă în hainele cu care venise cu o seară înainte.
Se pare că în timpul nopții se mutase de pe podeaua din hol pe canapea pentru a continua somnul.
— Scoală! — îl zgudui soția lui Anton de mână, ferm, dar insistent. — Scoală, Anton! — strigă cu o voce atât de puternică încât camera părea că vibrează.
— Dragă… lasă-mă să mai dorm… — murmură bărbatul, încă pe jumătate adormit, încercând să-și țină ochii închiși.
— Scoală, îți spun eu! — strigă din nou, de data aceasta cu o autoritate care nu lăsa loc de îndoială. — Unde sunt mașinile noastre? — întrebă ea, cu o combinație de îngrijorare și furie.
— De unde să știu unde sunt mașinile noastre?! — mormăi Anton, abia trezit. — În curte, probabil că sunt acolo!
— În ce curte, bețivanule?! Unde ai ascuns mașinile noastre? Unde e mașina mea, te întreb! — Krestina nu se mai putea controla, vocea ei devenea tot mai tăioasă.
Abia atunci Anton deschise ochii. Se uita la soția lui, confuz, ca și cum nu ar fi înțeles nimic.
— De ce mă privești așa? Unde e mașina mea, te întreb! — începea să își piardă răbdarea Krestina, ochii ei străluceau de furie.
Anton continua să o privească cu ochi neînțeleși, aproape inocenți.
— Adu-mi apă, te rog! — spuse brusc bărbatul, cu voce calmă.
— Îți aduc acum! — răspunse Krestina, deja iritată. — Scoală-te repede, bețivule!
— De ce țipi? Ce s-a întâmplat? — începu Anton să înțeleagă treptat situația.
— Ieri dimineață, cât eu dormeam, ai luat cheile mele și documentele de la geanta mea! — începu Krestina, vocea ei crescând. — Iar seara descopăr că nu doar că mașina mea nu mai este în curte, dar nici a ta nu mai e! Unde le-ai pus pe amândouă? — țipa aproape disperată.
— Ah, acum am înțeles! — în cele din urmă Anton realiză ce voia soția lui. — A mea i-am dat-o lui Dimo, acum e fără roți, și-a vândut-o pe a lui! Ieri sărbătoream vânzarea mașinii lui! Mașina ta, Krestina, probabil că am lăsat-o pe lângă casa lui! Sau nu?!
— se gândi el cu voce tare, confuz.
— Ce înseamnă „sau nu?!” — întrebă Krestina, șocată.
— Da, exact, a ta e în curtea lui! Mai dorm puțin și apoi merg să o aduc înapoi!
— Nu înțeleg… Și de ce ai decis să îi dai mașina ta lui Dimo pentru o vreme? Ești normal? — Krestina era complet șocată.
— Ajunge cu țipetele! — îl rugă Anton. — Ce e atât de grav?
— Serios? Chiar crezi că nu e nimic grav aici? — Krestina nu putea să creadă ce aude.
— Da! Chiar așa cred! — răspunse Anton calm. — Adu-mi apă.
— Du-te tu să îți iei apa! Și ridică-te de pe canapea, bețivule, să mergem să luăm mașinile!
— Ce mașini? — nu înțelegea Anton.
— Ale noastre! Acum vom lua și a mea, și a ta! Nu voi lăsa prietenul tău să se plimbe cu mașinile noastre! — țipa Krestina, furioasă.
— Krestina, i-am promis și i-am dat mașina ieri! Ce să fac acum? — încercă Anton să explice.
— Corect ar fi fost să nu i-o dai deloc! Ce gândeai când o dădeai? — continua Krestina, neiertătoare.
— Nu voi lua nimic de la el! — răspunse Anton cu ton ferm.
— Ce vrei să spui prin asta? — întrebă soția lui, extrem de iritată.
— Pentru că! — răspunse Anton cu un aer provocator. — I-am dat cheile ieri, azi nu pot să le iau înapoi! Așa nu se face, Krestina!
— Mie nu-mi pasă ce fac prietenii tăi! Pregătește-te, mergem să luăm mașinile! — spuse Krestina și se îndreptă către dormitor să ia telefonul.
Când se întoarse, Anton încă stătea pe canapea, dar de data aceasta cu ochii închiși. Krestina, furioasă, îl smulse de pe canapea, iar Anton sări ca și cum ar fi fost ars cu apă fierbinte.
— Ce faci? Nu ești normală? — strigă el.
După o mică ceartă și dispute, Krestina insistă și, în final, plecară să recupereze mașinile.
Când ajunseră în curtea lui Dimo, Krestina văzu imediat mașina ei și, lângă ea, mașina lui Anton. Dimo coborî și îi înmână cheile mașinii Krestinei lui Anton, iar el însuși se urcă în mașina lui Anton ca și cum ar fi fost a lui.
Krestina rămase uimită de tupeul lui.
— Nu înțeleg… Pleacă cu mașina ta? — întrebă ea indignată.
— Krestina, nu acum! — ordonă Anton.
Krestina deschise ușa mașinii lui Anton și îi spuse lui Dimo:
— Coboară imediat din mașină!
Anton se apropiă calm și îl trase afară pe Dimo, aruncându-l la pământ și îi spuse cu voce fermă:
— Mai deschizi gura despre soția mea și îți sparg dinții! Ai înțeles?
Dimo se sperie. Anton se întoarse către soția lui:
— Du-te să pornești mașina ta. — Apoi el se urcă în a lui și împreună cu Krestina se întoarseră acasă, lăsându-l pe Dimo în curtea lui.
Krestina, pentru prima dată, îl văzu pe adevăratul ei soț. Nu și-ar fi imaginat niciodată că ar fi capabil de așa ceva. Și îi plăcu mult.
Totuși, când se întoarseră acasă, Anton primi toată mustrarea pentru că împărțise mașinile lor fără control. Autoritatea lui nu funcționa cu Krestina…
