Vera a frânat brusc, deși în mintea ei striga: „Nu te opri!” Pe marginea drumului, zăcea un om. Nu stătea pe picioare, nu se așezase — era ghemuit, direct pe asfalt. Viscolul lovea parbrizul, iar ștergătoarele nu făceau față. Ea a coborât din mașină și a luat lanterna, luminându-l pe bărbat.
Bărbatul nu purta căciulă, geaca îi era ruptă, fața acoperită de noroi. Ochii îi erau deschiși, dar goi, ca și cum nu ar fi ascuns nimic. Vera s-a așezat pe vine, sprijinindu-se de șold — burta gravidă îi împiedica aplecarea completă.
— Hei, mă auzi?
El a clipit. Buzele i se mișcau, dar fără sunet. Vera i-a atins mâna — era înghețată.
— Ridică-te, te duc la spital.
Nu a răspuns. Cu ultimele forțe, Vera l-a apucat de brațe și l-a împins pe bancheta din spate. L-a acoperit cu geaca ei. În mașină s-a răspândit un miros străin și neplăcut. Vera a făcut o grimasă și a pornit motorul.
La camera de urgență, medicul de gardă i-a privit ca pe o problemă.
— Fără acte?
— Nu. Era pe șosea.
— Știți numele lui?
Vera a dat din cap.
— Bine, îl vom înregistra ca persoană necunoscută. Puteți pleca.
Vera a scos din buzunar ultimele bancnote șifonate — doar patru zile până la salariu — și le-a pus pe birou.
— Faceți-i niște analize. Măcar ceva.
Medicul i-a privit burta, apoi banii.
— Și tu ai nevoie de odihnă. În ce lună ești?
— A șaptea.
El a oftat adânc și a luat banii.
— Să-l ducem într-un salon.
Vera și-a scris numele și numărul de telefon pe un bilețel și l-a dat asistentei.
— Sunați dacă e nevoie.
Asistenta a dat din cap, dar privirea i-a rămas sceptică.
Dimineața următoare, Vera s-a întors. Salonul era gol. Patul făcut, fereastra ușor deschisă.
— A plecat noaptea, — a spus asistenta, fără să ridice privirea din jurnal. — Nici măcar nu a mulțumit.
Vera a dat din cap și a ieșit. Înăuntru simțea un strângere în piept, nu de supărare, ci de oboseală. Își cheltuise ultimii bani, timp de trei zile mâncase doar pâine cu paste ieftine, dusese acest om pe brațe, iar el nici măcar nu s-a întors să-și ia rămas bun.
Bătrânul taximetrist Stepan, din parcul auto, a zâmbit văzând-o.
— Ei, Verka, iar ai salvat pe cineva?
Vera a turnat apă din dozator.
— E în regulă.
— Tu însă ai nevoie de ajutor. Să stai la volan cu burta asta…
Vera s-a întors brusc.
— Stepan, înțeleg. Dar am nevoie de bani. Copilul va veni pe lume — cum o să trăiesc? În cămin? Din alocație?
Stepan a tăcut. Vera a plecat. Schimbul ei dura până dimineața.
Luna a trecut greu. Burta îi apăsa coastele, picioarele o durereau la sfârșitul fiecărui schimb. Vera transporta pasageri și număra zilele până la naștere. De Oleg încerca să nu se gândească.
El îi trimisese doar un mesaj când aflaseră de sarcină: „Nu sunt pregătit. Îmi pare rău.” Schimbase numărul. Vera nu l-a căutat. La ce bun?
Sâmbătă, dispecera a lăsat-o să plece mai devreme. Vera a urcat în camera ei de la etajul trei al căminului, și-a dat jos pantofii și s-a așezat pe pat. Era atât de obosită încât nici nu voia să se dezbrace.
Un pietricel a lovit geamul. Vera a tresărit și s-a apropiat. Jos, un automobil negru cu geamuri fumurii staționa. O ușă s-a deschis. Un bărbat cu palton lung a coborât. Vera nu l-a recunoscut imediat.
Același de pe șosea.
Vera a coborât. A rămas pe prag, sprijinindu-se de tocul ușii. Arăta complet diferit — haine curate și scumpe, o postură sigură, față rasă.
— Ești tu?
El a dat din cap.
— Pavel. Te-am căutat mult timp.
Vera și-a încrucișat brațele.
— De ce?
Pavel a făcut un pas mai aproape.
— Mi-ai salvat viața. Am avut un accident pe drum și mi-am lovit capul. Mi-a dispărut memoria. Am plecat fără să știu cine sunt. Fără tine, aș fi murit într-o oră.
Vera a tăcut. Pavel a continuat.
— Oamenii mei m-au găsit în aceeași noapte la spital și m-au dus la clinică. Memoria mi-a revenit după două săptămâni. Am început imediat să caut femeia care m-a adus. Asistenta mi-a dat telefonul tău.
Vera s-a cutremurat — era frig fără palton.
— Bine, te-am găsit. Și acum?
Pavel scoase un plic din buzunar.
— Ia asta, spuse el încet.
Vera nu se mișcă.
— Nu am nevoie de banii tăi. Nu te-am ajutat pentru asta, spuse ea hotărât.
— Nu e vorba despre bani, răspunse Pavel calm.
Întinse plicul mai insistent. Vera îl luă cu grijă și îl deschise. Chei. Documente. Le răsfoi cu privirea. Contract de donație. Adresă în centrul orașului. Apartament cu trei camere.
— Glumești? întrebă ea, neîncrezătoare.
— Nu.
— Vorbești serios?
Pavel încuviință din cap.
— Documentele sunt gata. Înregistrarea făcută. Pur și simplu mută-te.
Vera strânse plicul la piept.
— De ce faci asta? întrebă ea, cu voce joasă, aproape șoptită.
Pavel o privi în ochi.
— Pentru că cei mai mulți ar fi trecut mai departe. Dar tu te-ai oprit. Însărcinată, singură, noaptea, în viscol. Ai dat ultimii tăi bani unei persoane pe care abia o cunoșteai. În curând vei naște. Copilului îi trebuie o casă. O casă adevărată.
Se întoarse spre mașina lui. Vera îl chemă.
— Stai! Nu pot să iau pur și simplu un apartament. E prea mult.
Pavel se întoarse puțin.
— Atunci consideră că plătesc o datorie. Mi-ai redat viața. Acum îți dau viitorul tău.
Plecase cu mașina. Vera rămase să stea, ținând plicul strâns la piept.
O săptămână mai târziu, Vera se mută. Apartamentul era luminos, cu ferestre mari care umpleau camerele cu soare, și cu renovare proaspătă, modernă. Mobilierul era puțin, dar nu conta. Era cald, curat și nimeni nu bătea în pereți noaptea.
Stepan veni să o ajute cu lucrurile. Umbla prin camere, scuturând capul.
— Ce noroc, Vera. Ai luat un vagabond, și s-a dovedit a fi bogat, spuse el zâmbind.
— Nu e bogat, doar… recunoscător, răspunse Vera cu un zâmbet.
Stepan râse.
— Cel mai important e să nu mai ieși cu taxiul. E timpul să te odihnești înainte de naștere.
Vera încuviință. Burta îi împiedica deja mersul, iar picioarele îi erau umflate. Mai era o lună și copilul urma să vină.
Nașterea fu grea, dar rapidă. Fetiță. Sănătoasă, cu un plâns puternic, clar. Vera o numi Polina. Stepan veni la maternitate cu un buchet de flori și se perindă jenat pe lângă ușă.
— Felicitări, mămico, spuse el, rușinat.
Vera zâmbi și o luă pe Polina în brațe. Fetița închise ochii și respiră încet. Atât de mică, atât de caldă. Vera o strânse la piept și simți că totul era exact așa cum trebuia.
La șase luni, Oleg apăru brusc. Fără să sune, fără să anunțe. Vera deschise ușa. El stătea pe prag, confuz și oarecum epuizat, cu o pungă în mână.
— Bună, spuse ezitant.
Vera nu răspunse. Polina dormea în cărucior, în spatele ei.
— Pot să intru? întrebă el.
— Nu, răspunse ea rece.
Oleg încercă să privească înăuntru. Vera îl văzu cum apreciază apartamentul: renovarea, tavanele înalte, pereții luminoși.
— Am auzit… un bărbat ți-a dat cu adevărat un apartament?
Vera încrucișă brațele.
— Ce te interesează pe tine?
Oleg întinse punga.
— Am adus niște jucării. Pentru fiica noastră.
Vera nu le luă.
— De ce ai venit aici, Oleg?
Se bâlbâi și își frecă ceafa.
— M-am gândit… poate am putea… să încercăm din nou? Atunci eram confuz, speriat. Acum am înțeles că am greșit.
Vera zâmbi ironic, dar privirea îi era tăioasă.
— Ai înțeles după ce ai aflat de apartament?
Oleg se înroși.
— Nu are legătură cu apartamentul! Mă gândesc la copil. La familie.
— Familie? Serios? întrebă Vera cu ironie.
Ea făcu un pas înainte, el dădu înapoi.
— Ai fugit când îmi era cel mai greu. Nu ai sunat, nu ai întrebat dacă trăiesc. Nu ai trimis niciun ban. Și acum vii pentru că te gândești că… poate, pentru că există un apartament, nu e totul pierdut?
Oleg încercă să se apere.
— Atunci nu eram pregătit…
— Taci! îl întrerupse Vera.
El tăcu. Vocea ei deveni mai calmă, dar mai aspră.
— Fiica mea nu te cunoaște. Și nu te va cunoaște. În certificatul de naștere e o linie. Și așa va rămâne. Nu am nevoie de bani. Nu am nevoie de ajutorul tău. Nu ai nevoie.
Oleg strânse punga.
— Vei regreta. Copilului îi trebuie tată.
Vera zâmbi rece.
— Tatăl e cel care e cu adevărat lângă tine. Tu ești doar un bărbat speriat care a venit când totul era gata.
Încuiă ușa. Oleg stătu o clipă, lovi cu pumnul în tocul ușii și plecă. Vera se sprijini de ușă și inspiră adânc. Mâinile îi tremurau, dar în interior știa că totul era corect.
Polina se trezi și începu să plângă. Vera o luă în brațe.
— Liniște, scumpa mea. Totul e bine, șopti ea.
Pavel mai venea din când în când — o dată pe lună, poate mai rar. Adducea câte ceva pentru Polina, bea apă în bucătărie. Vorbea puțin. Vera nu întreba nimic. Se simțea în siguranță lângă el.
Într-o zi, Polina se târî spre el și prinse șiretul pantofului lui. Pavel se aplecă și îi întinse degetul. Fetița îl strânse și zâmbi.
— E încăpățânată, spuse Pavel.
— Ca mine, răspunse Vera.
Pavel zâmbi.
— Bine atunci.
Se ridică și se pregăti să plece. La ușă se întoarse.
— Vera, dacă ai nevoie de ceva, sună-mă. Medici, documente, orice.
Vera făcu din cap.
— Mulțumesc.
Plecase. Vera încuie ușa și se întoarse la Polina. Se așeză lângă ea pe podea. Fetița se lipi de ea și își sprijini capul pe genunchii ei. Vera îi mângâie delicat capul.
Afară luminile orașului străluceau. În apartament era cald. Polina adormi. Vera închise ochii. Nu se așteptase la o minune pe șosea atunci. Pur și simplu nu putea să treacă mai departe. Iar minunea venise singură.
