Aplauzele s-au auzit, în cele din urmă. La început nesigure, rare, ca și cum invitații ar fi testat cu prudență dacă era sau nu potrivit. Apoi au devenit mai puternice.
Unii aplaudau din compasiune, alții din stânjeneală, iar alții pentru că au înțeles că tocmai fuseseră martorii unei adevărate explozii de familie — crude, dureroase și ireversibile.
Soacra mea a așezat brusc cutia pe masă, de parcă s-ar fi temut că îi va arde mâinile. Gestul ei a fost scurt, nervos.
— Petrecerea e distrusă, — a spus rece, fără să mă privească. — Știam că așa se va termina totul.
Apoi s-a întors și a plecat. Nu demonstrativ, fără lacrimi sau scene, ci cu capul sus și umerii încordați. Prietenele ei au urmat-o imediat — toate îngrijite, cu coafuri aproape identice și fețe pline de o compasiune reținută, de parcă părăseau împreună o piesă bine regizată.
Simțeam șoaptele din spatele meu. Fraze neterminate, priviri întoarse în grabă. Dar în acel moment nu-mi mai păsa. În mine se instalase un gol.
— Ești bine? — m-a întrebat în șoaptă soțul meu, aplecându-se spre mine.
L-am privit atent. De data aceasta fără iluzii, fără ochelarii roz pe care îi purtasem atât de mult timp.
— Dar tu? — i-am răspuns cu o întrebare.
Nu a înțeles imediat. Apoi a oftat adânc.
— Mi-e rușine, — a recunoscut. — Știam că nu te-a acceptat niciodată cu adevărat. Dar… nu mi-am imaginat că e capabilă de așa ceva.
Am tăcut. Pentru că, în acel moment, cuvintele nu mai puteau repara nimic.
Petrecerea a continuat, dar parcă din inerție. Muzica răsuna, tortul a fost adus, invitații zâmbeau mecanic, însă tensiunea plutea grea în aer, aproape palpabilă. Mama mea stătea lângă mine și îmi ținea mâna, așa cum făcea când eram copil — strâns, protector.
— Iartă-ne dacă am complicat totul, — a șoptit ea.
— Mamă, — i-am răspuns, simțind cum mi se strânge gâtul. — Nu ați complicat nimic. M-ați protejat.
Mai târziu, spre noapte, soțul meu a ieșit pe balcon „să dea un telefon”. Știam exact pe cine sună. Când s-a întors, chipul lui era încordat, dur, ca și cum ar fi luat o decizie grea.
— A spus că nu va mai trece niciodată pragul casei noastre, — mi-a spus. — A spus că tu ne-ai întors împotriva ei. Și că acest apartament este o capcană.
Am zâmbit amar. Fără umor.
— Și tu? — am întrebat.
S-a așezat în fața mea.
— I-am spus că vom trăi separat. Că tu ești soția mea. Și că dacă nu va învăța să te respecte… — s-a oprit o clipă, — …legătura noastră va fi rară.
A fost mai mult decât mă așteptam.
Dar mai puțin decât speram, în adâncul meu.
În noaptea aceea nu am putut dormi mult timp. Un singur gând îmi revenea obsesiv: rochia de servitoare nu fusese doar un cadou. Fusese un avertisment.
Iar acum războiul de care mă temeam atât de mult începuse cu adevărat.
