În camera alăturată se auzi un clinchet subțire, ca atunci când se frânge ceva fragil. Agrepina, care tocmai scotea oala de pe foc, tresări și o scăpă pe podea. Fără să mai gândească, alergă într-acolo.
În mijlocul camerei stătea nepoțelul, cu ochii mari, uimiți, privind neputincios la cioburile împrăștiate ale vechii vaze de familie — o amintire de la străbunica, păstrată ca o relicvă.
— Ce-ai făcut, neisprăvitule?! — țipă bunica, iar vocea îi tremura mai mult de durere decât de furie. În clipa următoare, ștergarul ud din mâna ei se abătu peste spatele copilului.
— Bunico, n-am vrut! O să strâng tot, uite acum! — bâigui el, speriat, încercând să adune cioburile cu mâinile goale.
— Îți arăt eu „o să strâng”! — izbucni ea din nou, și prosopul şuieră încă o dată prin aer. — Pe pat, repede! Și să nu te miști de acolo!
Adună cioburile una câte una, oftând. Apoi se întoarse în bucătărie. Pe podea era o baltă, iar în mijlocul ei pluteau cartofii scăpați din oală, abia curățați. Îi adună, îi spălă din nou și-i puse în cuptor.
Se așeză apoi lângă fereastră, privi norii care se strângeau pe cerul de martie și lacrimile începură să-i curgă fără voie. Gândurile i se învălmășeau amare, ca o ceață grea.
„De ce toți oamenii trăiesc altfel? De ce la mine totul e pe dos? Fără bărbat, fără liniște… și nici fiica mea n-a avut mai mult noroc. Așa-mi trebuia, să fie doar ea și copilul. Dar nu! S-a dus la oraș, la gară, după ‘logodnicul’ ei — un gardian de închisoare!
Zice că e om bun, că se iubesc, că s-au scris trei ani. Scrisori! Nici nu l-a văzut în față! Și acum vine cu el aici, să trăiască sub același acoperiș cu mine. Eu care abia îi hrănesc pe ea și pe copil. Ei, lasă! Cu mine n-o duce mult. Îl fac eu să-și ia tălpășița!”
— Bunico, pot să ies afară? — se auzi glasul firav al băiatului din cameră.
— Du-te, dar pune-ți haina de blană! Și să nu te apropii de râu, că gheața se topește!
— Bine, bunico!
Agrepina suspină. „Se pare că au sosit”, își zise, uitându-se pe fereastră. Chiar și de la distanță, bărbatul părea dur: fața brăzdată de cicatrici, privirea aspră. „Ce-o fi fost în mintea fetei mele? Nu-i era destul că-i temnicer, trebuia să fie și urât!”
Ușa se deschise. Fecla intră, ținându-l de braț pe bărbat.
— Tocmai pe el îl căutam! — se auzi vocea veselă a polițistului satului. — Să verific actele de eliberare… și să văd ce fel de om e viitorul tău soț.
— Du-te! — răspunse Agrepina tăios. — Îi găsești la masă. Dar să știi: nu-mi e ginere și nici n-o să-mi fie vreodată!
Mai târziu, Agrepina ieși să-l caute pe nepot. Îl văzu jucându-se cu alți băieți, alergând prin zăpadă. Nu se grăbi să-l cheme. Se opri puțin la taclale cu vecinele, apoi, oftând, se întoarse acasă.
În drum, privirea i se opri pe buturugile uriașe de lângă șopron. „Nici toporul nu mai taie cum trebuie…”, mormăi ea. Luă toporul și începu să desprindă așchii din cea mai mică bucată.
Dar dintr-odată o mână puternică îi opri gestul.
— Tanti Agrepina, dați-mi mie toporul. Să încerc eu.
— Încearcă, — zise ea morocănos, privindu-l bănuitoare pe ginere.
El trecu degetul peste lamă și clătină din cap.
— Bătută rău. Aveți un polizor?
— În atelier, în șopron. Încă sunt acolo sculele bărbate-meu, Dumnezeu să-l ierte.
Gavriil intră în șopron și rămase uimit. Rafturile pline de unelte, totul păstrat cu grijă, de parcă stăpânul urma să se întoarcă oricând. Porni polizorul, ascuți toporul, apoi luă și despicătorul.
Ieși afară și începu să crape buștenii, unul după altul, cu mișcări precise, sigure. Când soarele coborî, toată grămada era tăiată și aranjată frumos.
Agrepina ieși, se opri în prag. Pe chipul ei aspru se ivi pentru o clipă o umbră de zâmbet.
— Tanti Agrepina, — spuse Gavriil, — am văzut niște bușteni mari lângă gard.
— Lasă-i, drujba nu mai merge.
— Am una la fel. Poate le combinăm și facem una bună.
Se duseră la moș Afanasie. Drujba lui abia mai pornea, dar rotița și lanțul erau încă bune.
— Ia-le, bre! — râse bătrânul răgușit. — Dacă pornește, îmi tai și mie butucii!
A doua zi, vecinul întreprinzător îl strigă peste gard:
— Hei, Gavriil! Mi le tai și mie, da’ le pui frumos în șopron! — și-i întinse două bancnote noi, de cinci mii.
Gavriil făcu treaba fără cârtire. La întoarcere puse banii pe masă în fața Agrepinei:
— Luați, tanti Agrepina.
Ea clătină din cap, dar în ochii ei străluci pentru o clipă o scânteie de mulțumire. În sat rar se plătea cu bani, de obicei se făcea schimb.
A treia zi, Gavriil se apucă de motoplug — era vremea pentru arat. Stătea în curte, curățând piesele, când un băiat năvăli gâfâind:
— Doamnă Agrepina! Noi ne-am dat pe gheață… și pe Vanea l-a luat curentul! Nu poate să sară!
Agrepina și Fecla înlemniră, apoi fugiră spre râu.
Pe apă, o bucată mare de gheață se îndepărta încet, purtându-l pe copilul speriat. De sus, dinspre munți, veneau sloiuri uriașe — undeva se rupsese barajul.
Fecla țipă, disperată.
Dar Gavriil deja se aruncase în apă. Înotă printre sloiuri, se urcă pe bucata unde era copilul. Deodată o bucată enormă se apropia, gata să-i strivească.
— Ascultă, Vanea, — îi spuse el printre dinți, cu vocea calmă, dar fermă. — Ești bărbat, da? Când gheața mare ajunge la noi, sărim pe ea. Ai o secundă, nu mai mult. Hai, dă-mi mâna! Gata? Sărim!
Îl azvârli pe băiat, apoi sări și el. Se lovi la picior, simți sângele curgând prin pantaloni. Vanea, tremurând, privea palmele lui însângerate.
Curentul îi purta tot mai departe.
Pe mal, toți priveau înmărmuriți.
— S-au dus! — strigă cineva.
— Poate nu, — mormăi polițistul. — Râul coteste mai jos, și Gavriil e om de ispravă.
Se urcă în Niva și demară.
Pe gheață, Gavriil îl strângea pe copil în brațe ca să-l încălzească.
— Am trecut prima încercare, fiule. Urmează a doua. Lăsăm gheața să ne ducă spre malul acela. Când lovește, o să doară, dar rezistăm. Ține-te bine!
Lovitura fu puternică, dar îi aruncă direct pe pietrișul de la margine.
— Trăim! — râse Gavriil, ridicând băiatul.
— Mă doare mâna… și piciorul.
— Trec toate până la nuntă! — zise el, zâmbind.
— Dar curge sânge!
— Lasă, așa e la bărbați.
Câteva minute mai târziu, apăru mașina polițistului.
— Întregi? — strigă el.
— Întregi, — dădu din cap Gavriil.
— Amândoi la spital! Repede!
Fecla plângea în hohote pe pat. Agrepina nu se mișca de la fereastră. Deodată, telefonul vibra. Pe ecran scria: „Uriașul” — așa îl porecliseră pe polițist.
— Ce-i cu ei?! — strigă Fecla, lipind telefonul de ureche.
— Vane al tău e aici, tot bandajat. Ți-l dau.
— Mamă… — se auzi glasul copilului.
— Fiule, ești bine?!
— Sunt bărbat, mamă! E totul în regulă!
— Totul bine, Fecla, — zise polițistul.
Agrepina smulse telefonul din mâna fetei.
— Yura, dar Gavriil?
— Îl cos acum. Ține-l bine, că iese deja.
— Cum te simți, Gavriil?
— Bine, tanti Agrepina, n-a fost nimic.
— Ai auzit? — zise polițistul vesel. — Vin amândoi acasă în curând.
Agrepina trase aer adânc în piept și, cu o mișcare bruscă, îi făcu semn fetei:
— Ajunge cu plânsul! Pune masa! Oamenii ăștia vin flămânzi, n-au mâncat nimic de dimineață!
