Veronica trânti farfuria cu putere pe masă, iar mâncarea se împrăștie pe podea. Sofia tremura, privindu-se speriată, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji.
Anna, cu inima strânsă de furie, simți că ceva în ea se frânge. Nu mai putea să tacă. Se apropie încet de fetiță, se așeză în genunchi lângă ea și șopti cu blândețe:
— Nu plânge, micuțo. Nu este vina ta.
Veronica se întoarse brusc, cu o privire rece și furioasă.
— Nu te băga unde nu te privește, Anna. Eu hotărăsc cum se educă acest copil.
Anna ridică capul și o privi direct în ochi — fără teamă, cu hotărâre în glas.
— Cu tot respectul, doamnă Veronica, ceea ce faceți nu este educație. Este cruzime.
Veronica râse, dar râsul ei era gol, rece, fără urmă de umanitate.
— Cruzime? Tu, o simplă menajeră, vrei să mă înveți cum să cresc un copil? Crezi că știi mai bine decât mine?
— Acest copil nu este al dumneavoastră, — răspunse Anna calm, dar ferm. — Este fiica soțului dumneavoastră. Și merită iubire, nu umilire.
Căzu o tăcere apăsătoare. Veronica roși, dar nu scoase o vorbă. Se întoarse brusc și ieși din bucătărie, trântind ușa. Sofia se lipi de Anna, încă tremurând.
— Mulțumesc… — șopti fetița.
Anna zâmbi trist, cu ochii plini de căldură.
— Nu-mi mulțumi, soarele meu. Promite-mi doar că nu te vei mai teme. Eu sunt aici, înțelegi?
În zilele următoare, Anna încerca să aducă puțină lumină în viața Sofiei. Îi citea povești, îi pregătea mici dulciuri din aluatul rămas, o învăța cântece.
În acele momente, fetița zâmbea, iar ochii îi străluceau ca niște stele. Dar toate acestea trebuiau să rămână secrete. Dacă Veronica ar fi aflat, ar fi pedepsit-o pe Sofia cu o cruzime rece.
Într-o seară, Richard se întoarse mai devreme dintr-o călătorie de serviciu. Era obosit, dar dorea cu ardoare să-și vadă familia. Veronica îl întâmpină cu un zâmbet fals, ca de obicei.
Masa era aranjată impecabil, lumânările ardeau, iar muzica clasică plutea liniștitor prin cameră. Totul părea perfect.
— Unde este Sofia? — întrebă Richard după câteva momente.
— Doarme, dragul meu, — răspunse Veronica prea repede. — Ziua a fost lungă pentru ea.
Dar vocea ei tremura ușor. Richard se încruntă. Ceva în tonul ei îl făcu să se îndoiască. Se ridică de la masă și se îndreptă spre camera fiicei sale.
Când deschise ușa, văzu o scenă care îi sfâșie inima: Sofia dormea ghemuită, cu urme de lacrimi pe față, iar o pătură subțire îi acoperea doar picioarele. Richard se așeză în genunchi lângă ea și o atingea ușor. Ea își deschise ochii, speriată.
— Tata? — șopti. — Ești tu?
— Da, micuța mea. De ce plângi? Cine ți-a făcut asta?
Sofia își plecă capul.
— Nu am fost cuminte… mi-am murdărit rochița…
În acel moment, Richard înțelese totul. Toate cuvintele frumoase ale Veronicăi, toate zâmbetele ei prefăcute — totul se spulberase ca sticla.
A doua zi dimineață, Anna îl aștepta în bucătărie, vizibil obosită și neodihnită.
— Domnule Richard, trebuie să vă spun ceva.
— Știu, Anna — răspunse el liniștit. — Dar spune-mi totul.
Și ea povesti. Fiecare lacrimă, fiecare pedeapsă, fiecare cruzime ascunsă sub cuvântul „educație”. Richard asculta tăcut, cu pumnii strânși.
Când termină, el se duse la fereastră. În grădină, Veronica bea cafeaua liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Astăzi se termină, — spuse el rece.
Ieși afară. Veronica se întoarse, surprinsă.
— Ce s-a întâmplat, dragule?
— Se întâmplă că nu mai ești soția mea.
Cuvintele lui o loviră ca un trăsnet. Veronica se înălbise.
— Cum îndrăznești?! — țipă ea.
— Râzi cât vrei. Dar ai furat zâmbetul copilului meu. Și asta nu ți-o voi ierta niciodată.
Câteva zile mai târziu, Veronica părăsi casa. Fără lacrimi, fără rămas-bun. Richard îi interzisese să se apropie de Sofia.
Din acea zi, totul se schimbă. Anna rămase — nu doar ca menajeră, ci ca parte din familie. Sofia începu să vorbească mai mult, să râdă, să deseneze. Într-o zi îi dăruise tatălui ei un desen: ea, Richard și Anna ținându-se de mână sub un mare soare galben.
— Cine sunt aceștia? — întrebă el zâmbind.
— Noi, — spuse Sofia cu mândrie. — Familia mea.
Richard o îmbrățișă strâns, iar Anna, stând la ușă, șterse o lacrimă.
Anii treceau, iar Sofia creștea fericită. Nu mai era fetița speriată din zilele întunecate. Era curajoasă, veselă, plină de viață. Richard o ducea la o școală specială, unde toți o iubeau pentru bunătatea ei.
Anna îi pregătea micul dejun și o învăța cântece pe care Sofia le cânta toată ziua.
Seara, cei trei petreceau timp în grădină. Sofia adormea în brațele tatălui ei, în timp ce Anna citea povești. Richard îi privea și se gândea că aproape pierduse cel mai prețios lucru — nu prin moarte, ci prin indiferență.
Într-o seară, Sofia îl întrebă:
— Tata, de ce muncești mereu?
— Ca să-ți fac viața mai frumoasă, micuța mea.
— Dar viața mea deja este frumoasă — spuse ea zâmbind. — Pentru că te am pe tine.
Aceste cuvinte rămăseseră pentru totdeauna în inima lui.
Cu timpul, Anna și Richard s-au apropiat și mai mult. Recunoștința și tandrețea dintre ei s-au transformat în ceva mai profund. Câțiva ani mai târziu, s-au căsătorit.
La a doisprezecea aniversare a Sofiei, casa era plină de flori și râsete. Fetița dansa într-o rochiță albă, iar părinții o priveau cu mândrie și dragoste.
Viața îi încercase, dar iubirea îi vindecase.
— Vă iubesc, mami! Vă iubesc, tati! — strigă Sofia râzând.
— Și noi te iubim, îngerul nostru — răspunse Anna, cu lacrimi de fericire.
Pentru prima dată după mulți ani, în această casă nu mai era teamă. Doar liniște, râsete și iubire.
