„**Hai să renunțăm… măcar pe unul să-l dăm la orfelinat**”, mi-a aruncat soțul meu drept în față în clipa în care a venit la maternitate.
Așa a început sfârșitul.
Alina nu avusese niciodată visuri mărețe, nu se agățase niciodată de stelele de pe cer. Se născuse și crescuse într-un sat mic, pierdut între câmpuri, într-o familie simplă de țărani, unde un cubuleț în plus de unt întins pe pâine era considerat prilej de sărbătoare.
Dimineața ajuta la hrănirea găinilor, la prânz muncea în grădină alături de mama ei, iar seara, când soarele se stingea după dealuri, își odihnea oboseala pe un taburet în pragul casei.
Era o fată modestă, fără pretenții, dar luminoasă în felul ei: harnică, liniștită, cu un suflet atât de bun încât în sat oamenii spuneau că „Alina ar fi în stare să împartă și ce nu are”.
Deși era frumoasă în simplitatea ei, cu ochii mari și senini, nu se grăbea să iubească. Flăcăi din sat, unul mai chipeș decât altul, încercau să o curteze încă din adolescență. Îi aduceau flori sălbatice, îi ofereau fructe din livezile lor, îi spuneau glume doar ca să o vadă zâmbind. Dar inima Alinei rămânea tăcută.
Până în vara în care **a apărut Victor**.
Un bărbat înalt, cu umeri lați și privire sigură, mai mare ca ea cu cel puțin zece ani. Oamenii povesteau că în oraș deținea mai multe magazine cu fructe și legume, că avea bani, relații, că „om ca el nu vezi în fiecare zi în sat”. Femeile roiau în jurul lui ca albinele în jurul unei flori rare.
Iar el, surprinzător pentru toți, și-a oprit privirea tocmai asupra Alinei.
„**Tu nu ești ca celelalte. Cu tine e liniște**”, îi spusese într-o seară, în timp ce mergeau pe cărarea de lângă râu.
Alinei îi roșiseră obrajii. Nu credea că vorbește serios. Și totuși… după câteva luni, Victor se așezase în fața ei cu un inel.
Nunta a fost modestă, în căminul cultural. Dar Alina era fericită așa. Nu voia lux, nu voia strălucire. Voia doar să-l iubească și să fie iubită.
S-a străduit să fie soția ideală: gătea, spăla, călca, făcea cumpărături dimineața ca să-i pregătească lui mâncare proaspătă seara. Casa era mereu pusă la punct, iar Victor părea mulțumit.
Dar era rece.
Rece ca piatra de râu.
Nu o săruta, nu o lua de mână, nu îi spunea niciodată că o iubește. O privea, uneori, parcă prin ea.
Alina își explica totul: „Așa sunt bărbații. Mai închiși. Mai rigizi.” Credea că, în timp, se va schimba.
Iar când, într-o seară, în timp ce mânca, Victor spusese:
„**Ar trebui să ne gândim la copii**”,
inima Alinei se deschisese ca o floare.
Atunci a crezut că fericirea ei începe.
—
Lunile treceau liniștit. Victor lucra mereu, iar Alina își imagina cum într-o zi va ține în brațe un băiețel cu ochii lui și o fetiță cu zâmbetul lui. Când testul de sarcină a arătat două linii puternice, a plâns de fericire.
Victor, însă, doar a dat din cap:
„**Am înțeles. Ne pregătim.**”
Alina s-a autoîncurajat din nou. „Așa e el… nu știe să arate sentimente”. Iar faptul că nu se împotrivea era suficient.
A mers la controale, a luat vitamine, a făcut tot ce trebuia. Totul mergea bine, până în ziua în care ecografia i-a răsturnat viața.
„**Aveți tripleți**, două băieți și o fetiță”, i-a spus medicul ca și cum ar fi anunțat că afară plouă.
Alina a rămas fără suflare.
Trei copii. Trei inimi. Trei vieți.
A ieșit din cabinet ca prin vis și s-a așezat pe o bancă, ținându-și burtica între palme.
„**Serios? Trei?**”, a șoptit cu un amestec de uimire și teamă.
Bucurie avea. Dar și frică.
Nu pentru ea. Pentru Victor.
Știa exact cum va reacționa. Îi vedea deja sprâncenele încruntate, calculul rece din privire, întrebările:
„Trei? Cum să creștem trei? Ce bani o să ne ajungă?”
Victor era chibzuit până la zgârcenie. Îi cumpărase doar haine la reducere. Planifica totul, fiecare bănuț.
De aceea, Alinei i s-a strâns inima.
Și a decis să tacă.
Să-i spună mai târziu. Să-l lase să se obișnuiască cu ideea că va fi tată. Iar când va afla numărul… va fi deja târziu pentru orice altceva.
„**Eu nu renunț la voi**, șoptea ea mângâindu-și burtica. **Ce-ar fi să se întâmple, voi sunteți ai mei.**”
Burtica creștea repede. Prea repede. Victor părea să nu observe nimic. Era distant, mereu plecat, mereu „ocupat”.
Într-o seară, Alina adună tot curajul și i-a spus:
„Vitea… am fost la ecografie.”
„E totul bine?“, a întrebat el fără să ridice privirea din telefon.
„Nu e un singur copil.”
„Doi?“, a mormăit el.
„**Trei**”, a spus ea într-un suflu. „Doi băieți și o fetiță.”
Victor a ridicat în sfârșit ochii.
Privirea lui era tăioasă, uimită, neîncrezătoare.
„**Serios?**”
„Da.”
A împins farfuria, s-a ridicat și a spus sec:
„Am o întâlnire. Vorbim mai târziu.”
Dar „mai târziu” nu a mai venit.
A doua zi, Alinei i s-a făcut rău. Nici nu apucase să-l sune de două ori că telefonul lui era închis. Singură, în dureri, a chemat ambulanța, și-a aruncat câteva lucruri într-o geantă și a mers la maternitate.
A născut greu, dar cei trei copii au venit pe lume sănătoși. Trei ghemotoace calde, cu respirație firavă și miros de viață nouă.
După două zile, a sunat telefonul.
Victor.
„**Unde ești, la naiba?!**”, a urlat. „Ai dispărut, nici nu spui nimic! Eu muncesc, și tu… ”
„Sunt la maternitate, Vitea”, i-a răspuns ea liniștită. „Am născut.”
A urmat o pauză lungă, nefirească.
„…Ce?”
Când a venit, adusese un pliculeț cu câteva scutece. A intrat în salon, a văzut trei copii și a înlemnit.
„**Toți sunt ai noștri?**”
Alina a dat din cap.
A stat pe un scaun minute bune, ca o statuie, apoi a rostit ceva ce i-a ucis iubirea Alinei pentru totdeauna:
„**Poate… să-l dăm pe unul la orfelinat? Măcar unul. Ar fi mai ieftin.**”
Alina a simțit cum i se rupe ceva în interior.
Nu a țipat. Nu a plâns. Doar s-a ridicat, a mers spre el și i-a spus încet:
„Ia-ți scutecele și pleacă.”
Atunci Victor a început să urle, să o acuze, să spună că l-a „întins”, că sigur copiii nu sunt ai lui, că ea n-a făcut decât să-i strice viața. A trântit ușa și a dispărut.
Pentru totdeauna.
În salon rămăsese liniștea.
La geam ploua mărunt, monoton, ca un metronom al timpului. Alina și-a strâns cei trei prunci la piept și a șoptit, ca o rugăciune:
„**Vă voi duce. Vă voi hrăni. Vă voi crește.**”
Pe pervaz, într-un pahar cu apă, stătea o margaretă ofilită, singurul lucru pe care nu apucaseră să-l arunce din buchetul primit la internare. Alina a privit floarea și s-a întrebat cât de fragil poate fi omul fără să se rupă.
Apoi a ridicat băiețelul cel mic și l-a dus aproape de lumină.
„**Voi sunteți stelele mele. Și nimeni nu vă va stinge.**”
