— Să te îngrijească cel căruia i-ai dăruit apartamentul.
Cuvintele pluteau în aerul înghesuit al bucătăriei mici ca niște cioburi de sticlă spartă. Iulia a așezat încet telefonul pe masă, lângă ceașca de ceai rămasă neatingută și răcită. Ecranul mai luminase câteva secunde contactul „Bunica”, apoi se stinse complet.
Fata se lăsă pe spătarul scaunului care scârțâia și închise ochii. Totul în piept îi tremura — fie de furie, fie de ușurare, nu putea să deosebească. În sfârșit, spusese. După atâția ani de tăcere, zâmbete forțate și „desigur, bunico” politicoase, își revărsase acum toate nemulțumirile și resentimentele adunate.
Afara, dincolo de fereastra garsonierei închiriate din periferia orașului, mașinile vuiau. Undeva, ușa blocului se închise cu un zgomot sec, iar canalul de gunoi trosni metalic. Viața obișnuită a unui cartier rezidențial oarecare, unde Iulia locuia deja de doi ani.
Totul începuse cu mult înaintea acestui apel. Când Iulia avea cinci ani, Margarita Ivanovna, bunica ei, o adora. Fetița cu codițe șaten-deschis ajuta prin casă: ștergea praful de pe rafturi, uda violetele de pe pervaz, întindea aluatul cu un mic sucitor.
— Ești raza mea de soare, — spunea bunica, sărutând-o pe creștet. — Când vei crește, vei fi cea mai frumoasă și deșteaptă.
Curând, tatăl Iuliei, Serghei, divorțase de mama ei și se căsătorise cu Larisa — o femeie severă, cu buzele strânse. La un an după aceea, în familie a apărut Vladislav. Vladik. Moștenitorul, continuatorul familiei, nepotul mult așteptat.
Iulia își amintea ziua în care simți prima dată schimbarea. Avea opt ani. Ea și tatăl ei veniseră la bunica pentru weekend. Margarita Ivanovna se agita în jurul micuțului Vladik de doi ani, încântându-se de fiecare gest al lui.
— Iuliuțo, ține, — îi puse bunica o bancnotă de o sută de ruble, mototolită. — Cumpără-ți o înghețată.
Între timp, Vladik primea un nouă mașinuță telecomandată în valoare de trei mii.
— Vezi ce deștept este! — exclama bunica. — La doi ani știe deja cum să apese butoanele!
La sărbătorile de familie, adulții șopteau la masă, aruncând priviri spre copii. „Băiatul are mai multe perspective”, „Vladik va ajunge departe”, „Cu asemenea abilități…” Iulia stătea tăcută, amesteca salata cu furculița și se simțea inutilă la această sărbătoare a vieții.
Pe măsură ce anii treceau, diferența doar creștea. Când Iulia a intrat la universitate cu bursă, bunica o felicită sec, la telefon. Când Vladik a trecut în clasa a cincea a gimnaziului — a organizat o cină de familie cu tort.
La universitate, Iulia locuia în cămin. Patru persoane într-o cameră, bucătărie comună pe etaj, duș după program. Tatăl îi trimitea ocazional bani — „pentru strictul necesar”. Bunica nu se interesa deloc.
Într-o seară de ianuarie, întorcându-se la căminul înghețat după muncă în cafenea, Iulia deschise rețelele sociale. Pe ecran apăru o fotografie: Margarita Ivanovna și Vladik, acum de cincisprezece ani, la masa de sărbătoare. Flori, cadouri, fețe strălucitoare. „Nepotul meu de aur!” scria în descriere.
Iulia stătea la stație, zăpada intra sub gluga vechiului ei geacă. În acel moment, ceva în ea se rupea definitiv. Supărarea pe care încercase ani la rând să o suprime, să o explice și să o justifice se transforma într-un sentiment rece și solid de nedreptate.
— De ce? — întrebă străzile pustii și înzăpezite. — Pentru ce?
Răspuns nu era. Doar vântul îi arunca în față fulgi tăioși.
În cămin, vecinele deja dormeau. Iulia se strecură până la patul ei, fără să aprindă lumina. Se așeză, fără să se dezbrace. Pe noptieră erau manuale și caiete. Mâine avea examen. Deschise caietul, dar literele se estompau în fața ochilor ei.
La a douăzeci și patrulea aniversare, Iulia primise de la prieteni cadouri modeste, dar drăguțe: o cană cu pisicuțe, un caiet, o pereche de cercei. Mama ei, cu care locuia după divorț, îi dădu un inel simplu de argint.
— Îmi pare rău, dragă, — spuse mama, îmbrățișând-o. — Când iau prima de salariu, îți voi lua ceva mai frumos.
— Mamă, nu e nevoie, — zâmbi sincer Iulia. — Și așa sunt fericită.
De la bunica veni un plic. Înăuntru — cinci mii de ruble și o felicitare cu urările obișnuite.
Două luni mai târziu, Vladik împlini optsprezece ani. Iulia află din întâmplare despre sărbătoare — tatăl vorbea la telefon cu Larisa, fără să observe că fiica lui intrase să ia niște documente.
— Da, restaurantul e rezervat… Nu, Margarita Ivanovna a spus că va plăti ea… Cadoul principal va fi o surpriză…
Ce fel de surpriză, află Iulia o săptămână mai târziu, din conversația tatălui cu un prieten.
— Îți poți imagina? Mama i-a dăruit lui Vladik un apartament! — nu-și ascundea mândria Serghei. — Două camere, în centru. Spune că nepotul să aibă locuința lui proprie.
Iulia stătea în spatele ușii biroului, strângând la piept dosarul cu documentele pe care venise să le ia. Îi vuia în urechi. Apartament. Două camere. În centru.
Își aminti garsoniera ei închiriată din periferie. Pereți scorojiti, robinet care picura, vecini de după perete. Își aminti cum mânca instant în cămin, cum purta blugi vechi, cum număra fiecare bănuț.
— Și Iuliuța? — întrebă prietenul tatălui. — Ce a primit ea?
— Păi, e fată, — răspunse Serghei. — Se va mărita, soțul ei se va ocupa.
Telefonul a sunat într-o dimineață de sâmbătă. Iulia pregătea micul dejun — o omletă din două ouă și ceai. Ca întotdeauna, economisea fiecare bănuț.
— Iulia, e bunica ta, — vocea Margheritei Ivanovna răsuna iritată, aproape tăioasă. — Îți poți imagina? Anca, sora mea, iar cu sfaturile ei nesfârșite! Spune că îl răsfăț pe Vladik, că nu îl cresc cum trebuie! Cum îndrăznește!
Iulia rămase tăcută, amestecând omleta încet în tigaie, cuvintele bunicii lovindu-i parcă direct inima.
— Mă asculți? — izbucni bunica.
— Te ascult, — răspunse Iulia mecanic.
— A fost mereu așa, invidioasă. Nu are copii, așa că se bagă cu sfaturi fără rost. Eu îi ofer lui Vladik tot ce e mai bun, e băiat! Trebuie să se descurce în viață!
— Aha, — răspunse Iulia, fără niciun sentiment.
— Ce să vorbești cu această bătrână proastă, — continuă bunica. — Când îmbătrânesc și devin neputincioasă, tu te vei ocupa de mine. Vladik va fi ocupat, cu carieră, cu familie…
În interiorul Iuliei ceva s-a rupt. Ca o coardă întinsă care se rupe brusc.
— Și eu ce sunt, nu sunt om? — întrebă ea încet.
— Ce spui? Desigur că ești om. Dar ești fată, trebuie să ai grijă de cei mai în vârstă.
— Trebuie? — Iulia opri aragazul. — Eu trebuie?
— Da, acesta e datoria femeii.
Amintirile năvăliră ca un val. Plicul cu cinci mii de ruble pentru ziua ei de naștere. Apartamentul pentru Vladik. „Cumpără-ți o înghețată“. Cadouri scumpe pentru nepotul favorit. Căminul înghețat, tăiței ieftini, haine purtate.
— Ți se pare, bunico, — vocea Iuliei era calmă și rece. — Să te îngrijească celui căruia i-ai dăruit apartamentul.
Cu aceste cuvinte închise apelul. Mâinile ei nu tremurau. În interior era liniște și gol.
La jumătate de oră după aceea, a sunat tatăl ei.
— Ce ți se permite?! — țipă el în receptor. — Cum îndrăznești să vorbești așa cu bunica?!
— Normal vorbesc.
— Ea te-a crescut, s-a ocupat de tine!
— Când? — întrebă Iulia. — Când s-a ocupat de mine, tată?
— Nu îndrăzni să vorbești așa! Sună imediat și cere-i iertare!
— Nu.
— Ce înseamnă „nu“?!
— Exact asta înseamnă. Nu voi cere iertare pentru adevăr.
Tatăl continua să țipe, dar Iulia nu mai asculta. A pus telefonul pe masă și s-a așezat lângă fereastră. Afară ningea dens, cu fulgi mari și pufoși care acopereau pământul.
Seara ieși la magazin. Mergea pe străzile acoperite de zăpadă, ținând o sacoșă cu alimente — produse simple pentru o cină obișnuită, într-un apartament mic în chirie.
Dar pentru prima dată în ani, Iulia se simțea liberă. Nu mai era nevoie să zâmbească forțat, să facă pe fața că totul e bine, să câștige iubirea care niciodată nu fusese acolo.
Acasă a pus ceainicul pe foc, a tăiat pâine, a scos brânza. O cină obișnuită a unui om singur. Dar în această singurătate exista un farmec aparte — nimeni nu aștepta mulțumiri pentru câteva atenții, nimeni nu cerea să fie „fata cuminte“.
Iulia se așeză la masă, sprijinindu-și bărbia în mână. În geam se reflecta o tânără cu fața obosită, dar senină. Douăzeci și patru de ani. Toată viața înainte. Viața ei.
Șase luni mai târziu, Iulia își schimbase locul de muncă — într-o firmă mică, dar promițătoare. Salariul crescuse și putea să pună bani deoparte. Locuia în același apartament în chirie, dar acum era alegerea ei, nu o nevoie.
Cu tatăl ei aproape nu mai comunica. A încercat de două ori să o sune, cerând să „se gândească mai bine“, „să înceteze prostiile“. Iulia răspundea calm că totul este în regulă și încheia conversația.
Bunica nu mai sunase niciodată. De la cunoscuți aflatese că Margherita Ivanovna acum povestește tuturor despre „nepoata nerecunoscătoare care s-a întors împotriva familiei“. Să povestească.
Uneori, rar, Iulia se gândea la Vladik. Nu era vinovat de nimic. Pur și simplu avusese noroc să se nască băiat într-o familie în care acest lucru conta. Avea apartament, mașină de la tată și dragostea infinită a bunicii. Iulia nu îi dorea rău. Pur și simplu drumurile lor se despărțiseră.
Într-o seară de iarnă, aproape un an după acea conversație, Iulia stătea la fereastră cu o cană mare de ceai. Afară, orașul vuia — mașini, oameni, viață. Pe masă se afla contractul — în sfârșit strânsese bani pentru prima rată a propriului apartament. Un mic studio la periferie, dar al ei.
Telefonul vibră. Număr necunoscut.
— Iulia? — vocea era bătrânească, tremurândă.
— Sunt mătușa Ana, sora bunicii tale.
— Bună ziua.
— Sun… Margherita e în spital. Inimă. Vladik e în delegație, Serghei cu Larisa la vilă. Nimeni nu poate merge la ea.
Iulia tăcu. Ceva se mișcă înăuntru — nu milă, nu furie. Doar oboseală.
— Spuneți-i că îi doresc însănătoșire, — spuse calm. — Dar nu pot veni.
— Înțeleg, — răspunse neașteptat mătușa Ana. — Înțeleg totul, fata mea. Ea singură e de vină. Doar m-am gândit, poate tu…
— Nu. Îmi pare rău.
Iulia închise telefonul. Stătea la fereastră, privind luminile orașului. Undeva, într-un spital, se afla femeia care cândva o numea „raza de lumină“. Dar acea rază se stinsese de mult.
Iulia sorbi ceaiul, luă contractul și începu să citească cu atenție clauzele. Mâine va merge la bancă pentru ipotecă. Să înceapă o viață nouă. Viața ei proprie, unde nimeni nu va decide cât valorează și ce merită.
Afară ninge. Orașul trăiește viața lui. Iulia trăiește și ea a ei — calm, echilibrat, fără a privi înapoi. În ochii ei nu mai era nicio supărare, nicio furie.
Doar hotărâre fermă: deciziile altora și apartamentele oferite nu definesc destinul. Fiecare își construiește viața singur. Și ea își construia. Zi după zi, cărămidă după cărămidă. Fără ajutor, fără datorii de recunoștință, dar și fără obligația față de nimeni pentru ceva ce niciodată nu i se cuvenea.
