A doua zi intenționam să merg la școala lui Obinna. Voiam să-i duc prânzul — supa lui preferată cu ghimbir, pe care o lăuda mereu pentru gustul și căldura ei. Încercam să nu mă gândesc la discuția cu acele fete, dar cuvintele lor de ieri continuau să ardă mai puternic decât orice cicatrice de pe pielea mea.
Când m-am apropiat de școală, ușa era întredeschisă. Am auzit vocea familiară a lui Obinna — blândă, dar hotărâtă. Și… o altă voce. Una feminină. Râsul acela care ieri suna prea strident și ironic.
M-am oprit, ezitând să intru.
— Obinna, — spuse fata cu cercelul în nas, — vezi acum. Ai o viață nouă. Nu mai ești obligat să te ții de cea care a fost lângă tine în întuneric.
— Ai grijă, — vocea lui deveni mai rece decât am auzit vreodată. — Nu ai dreptul să vorbești despre soția mea.
— Dar ea… — începu ea.
— Este cea mai puternică persoană pe care o cunosc, — o întrerupse el. — Și dacă ai vedea lumea fără prejudecăți, ai înțelege cât de minunată este comparativ cu cei care judecă după piele.
Fata fluieră ușor, ironică.
— Îi ești doar recunoscător pentru că a fost lângă tine când nu vedeai nimic. Dar acum totul e diferit. Uită-te în jur: ești tânăr, de succes, vezi… Iar ea…
Nu i-am dat șansa să termine fraza. Am deschis ușa și am intrat.
— Termină-ți fraza, — am spus calm, deși vocea îmi tremura. — Eu cine sunt?
Fata făcu un pas înapoi — nu se aștepta să mă vadă. Obinna însă se apropie imediat și mi-a prins mâna, ca și cum s-ar fi temut că voi dispărea.
— Nu trebuia să auzi… — începu el.
— Trebuia, — îl întrerupsei. — Pentru că lumea, se pare, a auzit că vezi. Și acum încearcă să te ia de la mine.
Fata zâmbi ironic și aruncă:
— Gândește-te doar: ar fi putut fi cu cineva… mai bun.
Am tras aer adânc în piept, simțind cum ceva în interiorul meu se frânge… și apoi începe să se reconstruiască.
— Mai bun? — repetai eu. — Mai bun decât cineva care știe ce înseamnă să lupți pentru viață? Mai bun decât cineva care a trecut prin foc și totuși și-a găsit iubirea în sine? Mai bun decât cineva care nu întoarce spatele nici întunericului tău, nici luminii tale?
Își coborî privirea.
— Ascultă, — îi spusei cu un ton blând, — cicatricile nu sunt doar pe piele. Există și pe inimă. Și, sincer, ale tale sunt mult mai adânci.
Se înroși, voia să spună ceva, dar Obinna făcu un pas înainte.
— Pleacă, — spuse el încet, dar atât de hotărât, încât părea că un vânt a împins-o afară pe ușă.
Când am rămas doar noi doi, s-a întors către mine.
— Iubita mea… nu trebuia să auzi toate astea.
— Trebuia, — răspunsei. — Pentru că încă învăț să trăiesc într-o lume în care nu mă ascund. Într-o lume în care tu mă vezi. Și în care trebuie să învăț să mă văd și pe mine.
Mi-a prins fața în mâini, fără să se teamă de cicatricile mele, fără să-și ducă privirea în altă parte.
— Dacă ai ști cât ești de frumoasă… nu cu ochii, ci cu sufletul. — Zâmbi. — Dar și cu ochii, de asemenea.
Și pentru prima dată în viața mea am crezut asta. Nu pentru că aș fi vrut să cred, ci pentru că lumina care cădea prin fereastră nu se reflecta în cicatricile mele, ci în ochii lui.
Stăteam în acea cameră mică, două suflete care traversaseră întunericul, dar care se găsiseră una pe cealaltă în lumină.
Și am înțeles: puterea mea nu stă în a mă ascunde. Ci în a lăsa lumina să mă atingă, fără teamă să mai ard din nou.
