Am întâmpinat Anul Nou în liniște. Fără clopote care să răsune la maximum, fără toasturi clasice „pentru familie” și fără cineva care să ne spună cum trebuie tăiată salata.
Am aprins șemineul, am așezat pe masă mandarine, brânză și o sticlă de șampanie pe care o cumpărasem pe drum — pur și simplu pentru că mi-a venit chef.
Fiica mea adormise deja înainte de miezul nopții. Am învelit-o cu o pătură călduroasă și am ieșit pe verandă. Zăpada cădea încet, parcă cineva de sus nu se grăbea să încheie acest an. Telefonul meu stătea în buzunarul gecii. Tăcerea lui dura de trei ore.
Și totuși, în această tăcere erau mai multe răspunsuri decât în toate conversațiile din ultimii doisprezece ani.
Ne-am întors acasă pe 2 ianuarie.
Casa ne-a întâmpinat cu o liniște ciudată și cu miros de mâncare de ieri. În hol stăteau pantofi străini, perechi amestecate, o singură opinci și o papuc cu ren. Pe cuier atârna geaca Antoninei Petrovna — ca o amintire că totul nu fusese un vis.
În bucătărie domnea un adevărat fiasco.
În chiuvetă erau adunate cratițe, pe masă — olivie întărită, acoperită cu un prosop. Pe frigider — o listă de nemulțumiri, scrisă cu un scris cunoscut:
„1. Răcitura este prea sărată
2. Peștele e uscat
3. Gazda a lipsit
4. Dispoziția stricată”
Mi-am scos paltonul și brusc am înțeles că mi se părea amuzant. Nu amar. Nu ofensator. Exact amuzant.
Viktor stătea în sufragerie, cocoșat, ca un elev chemat la director.
— Ai fi putut să ne anunți, — a început el.
— Am anunțat, — am răspuns calm. — Printr-un bilețel.
— Mama a plâns. Spunea că ai făcut-o de rușine în fața familiei.
L-am privit în ochi.
— Dar tu? Măcar o dată ai spus că aceasta este casa mea?
A tăcut.
Antonina Petrovna a apărut după un minut. Era deja cu paltonul. Se pare că se pregătea să plece.
— Ei bine, te-ai distrat destul? — a spus ea. — Acum înțelegi că familia înseamnă responsabilitate?
M-am ridicat în picioare.
— Înțeleg, — am răspuns. — De aceea, de acum înainte, lucrurile vor fi altfel.
Ea a făcut un mic oftat de dispreț.
— Și cum anume?
— Simplu, — am spus. — În casa noastră nu vor mai fi douăzeci și doi de oaspeți fără acordul meu. Nu voi mai găti pentru mulțime. Și dacă mi se spune că „trebuie”, voi pleca din nou. Fără explicații.
A urmat o pauză. Chiar și ceasurile păreau că s-au oprit.
Farsă s-a încheiat neașteptat.
Vărul Vitya, cel cu pizza, a ieșit din cameră și a spus:
— Sincer? Cel mai bun An Nou a fost la voi. Pentru că ați fugit. Măcar am înțeles că am exagerat.
Antonina Petrovna s-a înăbușit de surpriză.
A plecat, trântind ușa. Fără să se mai ia la revedere.
Seara, Viktor s-a apropiat de mine.
— Nu știam că îți este atât de greu.
— Știam, — am răspuns. — Doar că ție îți era convenabil să nu știi.
A dat din cap. Nu era sfârșitul. Dar era începutul.
În acea noapte am aprins din nou șemineul. Fiica mea m-a întrebat:
— Mamă, o să întâmpinăm mereu Anul Nou așa cum vrei tu?
Am zâmbit.
— Da. Sau poate deloc.
Ea a râs.
Și am înțeles cel mai important lucru: uneori, pentru a salva familia, trebuie mai întâi să pleci. Și să te întorci deja ca o altă persoană. Nu ca stăpâna casei — ci ca stăpâna propriei tale ființe.
