Muzica era lentă, aproape intimă, parcă vorbea direct sufletului. Alexei o conducea pe Nadejda cu încredere, fără grabă sau presiune — ca și cum ar fi cunoscut-o de ani de zile.
Ea simți palma lui pe spate și, brusc, se surprinse gândindu-se: se simțea liniștită. Fără neliniște. Nu era nevoie să-i ghicească starea de spirit, nici să fie „convenabilă”.
Dar în jur… priviri.
Femeile șopteau între ele, bărbații aruncau priviri ascunse. Bijuteria de la gât îi prindea lumina, strălucind într-un albastru profund, ca și cum ar fi adunat toate cuvintele nerostite ale ultimilor ani.
Denis stătea la bar. Se prefăcea că vorbește cu colegii, dar la fiecare câteva secunde își îndrepta privirea către ringul de dans. Zâmbetul lui devenise nervos, aproape spasmodic. Nu mai recunoștea femeia cu care trăise doisprezece ani. Și asta îl speria mai mult decât orice.
— Tremuri, — spuse Alexei liniștit.
— Nu mai sunt obișnuită, — răspunse Nadejda sincer. — De mult nimeni nu m-a privit… ca pe o femeie.
— Nu e un compliment, — replică el blând. — E un fapt.
Muzica se opri. Aplauze răsunară în sală. Cineva strigă tare:
— Ce pereche!
Nadejda se înroși, dar nu se retrase. Și chiar în acel moment, o femeie în jur de patruzeci de ani, îngrijită, cu părul perfect aranjat, se apropie de ei.
— Scuzați-mă, — spuse, arătând spre bijuterie. — Sunt stilist. Vreau să știu de unde ați cumpărat-o.
Nadejda zâmbi.
— Nicăieri. Am făcut-o singură.
— Ce?! — femeia gesticula aproape teatral. — Glumiți?
— Nu.
— Doamne… — se întoarse către prietena ei. — Îți dai seama cât ar putea costa?
Denis, care stătea la doar câțiva pași, auzea totul.
— Nadya… — se apropie, încercând să vorbească calm. — De ce nu mi-ai spus niciodată că continui să faci asta?
Ea îl privi calm. Fără furie. Era mai rău decât o palmă.
— Pentru că niciodată nu ai întrebat.
Tăcu. Cuvintele lui se terminaseră.
— Apropo, — interveni Alexei — tocmai discutam cu Nadejda despre o posibilă colaborare. Am o rețea de concept stores. Bijuteriile de autor sunt ceea ce se apreciază acum.
— Ce?.. — Denis se învineți. — Stai puțin… Serios?
— Absolut, — încuviință Alexei. — Astfel de lucrări sunt rare. Au o poveste. Iar asta valorează mai mult acum decât orice brand.
Denis zâmbi nervos.
— Haide, oameni buni… e doar… un hobby. Stă acasă, se ocupă de copii.
Pentru prima dată, Nadejda îl întrerupse.
— Am trăit douăzeci de ani cu senzația că nimeni nu mă vede, — spuse încet, dar atât de clar încât toți cei din jur au auzit. — Astăzi m-au văzut. Și știi ceva, Denis… nu mai vreau să fiu invizibilă.
Urma o pauză. Aceeași, în care ți-ai dori să dispari sub podea.
— Ce, faci o scenă? — șuieră el.
— Nu, — clătină ea din cap. — Plec de la banchet. Cu cineva care mă respectă.
El o apucă de cot. Prea brusc.
— Mă faci de rușine!
Și atunci se întâmplă ceva ce Denis nu se aștepta.
— Lăsați mâinile imediat, — spuse Alexei calm, dar ferm.
Toți din jur priveau deschis acum. Cineva scoase telefonul. Denis o lăsă.
— Haide, — spuse Alexei, punându-i sacoul pe umeri.
La ieșire, Nadejda se întoarse să-l privească pe Denis. Stătea în mijlocul sălii — mic, pierdut. Promovarea, statutul, costumul — toate păreau deodată neimportante.
Afară era răcoare. Nadejda inspiră aerul nopții și brusc… izbucni în râs. Puternic. Până la lacrimi.
— Mi-e frică, — recunoscu ea.
— E normal, — răspunse Alexei. — Frica apare doar la început.
O privi.
— Și dacă nu mă descurc?
— Atunci măcar vei fi tu însăți. Și asta e deja o victorie.
Și Nadejda înțelese: mâine va urma o discuție grea. Dureroasă. Dar astăzi — trăiește.
