Aplauzele s-au stins la fel de brusc precum izbucniseră. Nu s-au transformat în urale, nu au devenit o sărbătoare — semănau mai degrabă cu un tic nervos al sălii, o încercare stângace de a elibera tensiunea care plutea în aer ca un nor dens, sufocant.
Muzica nu a început niciodată.
Prezentatorul stătea lipit de perete, răsfoind convulsiv scenariul, ca și cum ar fi sperat să găsească acolo un paragraf intitulat „ce faci dacă mireasa tocmai și-a distrus moral soacra în fața tuturor”.
Ospătarii rămăseseră încremeniți, neîndrăznind să strângă farfuriile, iar invitații evitau să se privească în ochi, de parcă orice contact vizual ar fi putut declanșa o nouă explozie.
Galina Viktorovna s-a așezat încet pe scaun. În interiorul ei, totul fierbea. Nu de jignire — ci de furie pură. De faptul că această fată îndrăznise să-i vorbească de la egal la egal. Îndrăznise să rostească cu voce tare ceea ce ani la rând fusese șoptit pe la colțuri, dar nimeni nu avusese curajul să spună direct.
— Andrei, — spuse ea încet, însă în acel șoptit se ascundea mai multă amenințare decât într-un strigăt. — Trebuie să vorbim. Imediat.
— Noi? — zâmbi el obosit. — Sau iar trebuie să-mi explici cum ar trebui să-mi trăiesc viața?
— Sunt mama ta.
— Iar eu sunt fiul tău. Nu proiectul tău personal.
Mașa stătea tăcută, strângând șervețelul atât de tare încât degetele îi albiră. Acum, când adrenalina începea să se risipească, frica venea în valuri. Știa foarte bine: tocmai trecuse punctul fără întoarcere.
— Ești mulțumită? — șuieră Galina Viktorovna, aplecându-se spre ea. — Ai distrus seara asta.
Mașa ridică privirea. În ochii ei nu era nicio provocare — doar o oboseală adâncă.
— Am salvat-o. De minciună.
— Tu nu ești nimeni, — replică tăios soacra. — O pasiune trecătoare. Lui Andrei o să-i treacă, iar tu vei rămâne cu mâinile goale.
În acel moment, de la masă se ridică un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum sobru. Mulți îl cunoșteau, dar nimeni nu se aștepta să intervină. Era Ilia Semionovici — vechi partener al Orlovei, omul care îi văzuse ascensiunea încă de la început.
— Galia, — spuse el calm, — dacă îmi permiți… în clipa asta arăți mai rău decât această „menajeră”.
Un murmur străbătu sala.
— Poftim? — se întoarse ea brusc.
— Vorbesc despre demnitate. Ori o ai, ori nu. Banii nu o cumpără.
Mașa tresări. Nu se aștepta la sprijin. Cu atât mai puțin la unul atât de direct.
— Știi, Andrei, — continuă Ilia Semionovici, — soția ta mi te-a amintit pe tine la optsprezece ani. Atunci spuneai adevărul. După aceea, te-au învățat să taci.
Galina Viktorovna se ridică brusc.
— Destul. Nunta s-a terminat.
— Nu, — spuse Andrei ferm. — Abia acum începe. Dar fără tine.
Cuvintele lui căzură ca o palmă.
— O să regreți.
— Poate. Dar pentru prima dată va fi alegerea mea.
Mașa se ridică încet.
— Mai vreau să spun ceva, — rosti ea calm. — Și este important.
Sala încremeni din nou.
— Toți credeți că Andrei este șansa mea. Dar adevărul e că aș fi putut pleca. Știam cine este. Știam cine este mama lui. Și totuși am rămas.
Inspiră adânc.
— Pentru că acum șase luni, când spălam podelele în casa lui, am găsit în birou niște documente. Medicale. Despre un diagnostic pe care îl știa doar Galina Viktorovna.
Aerul din sală deveni rece.
— Despre faptul că Andrei nu va putea avea copii.
Galina Viktorovna păli, de parcă cineva i-ar fi scurs tot sângele din trup.
— Tu… ai umblat prin lucrurile mele?!
— Le-am salvat de la gunoi. Intenționați să le ardeți.
Andrei se întoarse brusc spre mama lui.
— Ce?!
— Am tăcut, — continuă Mașa, — pentru că nu era secretul meu. Dar mă numeați vânătoare de bani. Iar eu mă căsătoream știind că poate nu voi deveni niciodată mamă.
Tăcerea deveni absolută.
— Am ales un om. Nu un nume. Nu un cont bancar.
Andrei își acoperi fața cu mâinile. Apoi o cuprinse încet pe Mașa în brațe.
— Mulțumesc, — șopti el. — Pentru adevăr. Pentru curaj. Pentru noi.
Galina Viktorovna îi privea ca pe o viață străină, care îi scăpa de sub control. Pentru prima dată în viața ei pierduse — nu o afacere, nu o tranzacție, ci propriul fiu.
Iar acesta era doar începutul.
