Marina ținea scrisoarea ca și cum s-ar fi putut sfărâma dintr-o singură mișcare stângace. Hârtia îi tremura între degete, iar cabinetul devenise brusc prea strâmt și apăsător, parcă pereții se mișcau încet spre ea.
Râsul lui Victor și al Angelei nu s-a întrerupt imediat — au mai zâmbit o secundă, fără să înțeleagă exact ce se schimbase. Și totuși, totul se schimbase.
Marina ridică privirea. Pentru prima dată, în tot timpul vizitei la notar, nu mai privea pe fereastră, ci direct spre ei.
— Pot… — glasul îi tremura ușor, dar se adună și continuă — pot să citesc cu voce tare?
— Citește atunci, — făcu Victor un gest neglijent cu mâna, fără să își ia ochii de la hârtii. — Sunt curios ce a mai inventat bătrânul. Probabil ceva despre moralitate și valori de familie.
Angela chicoti, încrucișând un picior peste celălalt. Tocul ei lovi piciorul scaunului — sunetul îi străpunse nervii Marinei ca un ac.
Marina inspiră adânc.
— „Marinușka, știam tot…“
Notarul ridică privirea. Victor se încruntă. Angela încetase să mai zâmbească, dar încă păstra o atitudine sigură pe sine.
— „…Despre Angela. Despre cum a plecat de lângă tine, în timp ce eu încă zăceam viu în pat.“
Victor se ridi
inuă fără să-l privească:
— „Despre cum duceai ultimii bani pentru pastilele mele, iar el se plimba prin restaurante cu noua lui iubită. Am văzut tot. Și am ținut minte tot.“
Angela se înnebi. Își aranjă mecanic un șuviu de păr, dar mâna îi tremura.
— Este calomnie, — spuse prea repede. — Nebunie de bătrânețe.
— „Crezi că nu am înțeles de ce ai insistat să mergem la notar chiar azi? De ce ți s-a părut amuzant cufărul?“
Marina făcu o pauză. În gât îi stătea un nod, dar în piept simți brusc o căldură ciudată — ca și cum cineva ar fi pus o mână pe umărul ei.
— „În acest cufăr nu este gunoi. Este recunoștința mea și socoteala mea.“
Victor sări în picioare.
— Ajunge! — lovi cu palma masa. — Nu sunt obligat să ascult asta!
— Stați jos, — spuse calm notarul. — Este parte din testament.
Angela se ridică și ea în grabă:
— Victor, hai să plecăm de aici. Este un circ!
Marina continua să citească, acum ferm:
— „Cartea de economii, Marina, — nu cu un cont gol. Ai deschis-o când încă credeai în fiul meu. Am transferat bani acolo timp de douăzeci de ani. Puțini, dar constant. Nu știai. Nici el.“
Camera se făcu atât de tăcută, încât se auzea tic-tacul ceasului de pe perete.
— Cât? — întrebă Victor cu voce răgușită.
Marina coborî scrisoarea.
— Nu a menționat suma. Dar, — pentru prima dată își permise un zâmbet slab și obosit — după cum râdeați… nu v-ar fi plăcut.
Angela se așeză încet pe scaun.
— Asta… nu se poate.
Marina privi din nou scrisoarea.
— „Și cufărul… Va fi deschis mai târziu. Nu aici. Nu în fața lor. Trebuie să aștepte.“
Îndoi foaia și o strânse la piept. Înăuntru era dureros, înfricoșător și… liniștitor.
Victor o privea așa cum nu o mai văzuse niciodată.
Iar afară, prin fereastră, ploaia continua să cadă — dar acum părea nu gri, ci purificatoare.
