Anna Sergeevna a coborât din autobuz cu două stații mai devreme decât de obicei.
Nici ea nu înțelegea de ce. În ultimul moment, a apăsat butonul și s-a ridicat brusc, de parcă ceva în interiorul ei ar fi tras un fir invizibil, obligând-o să acționeze fără să gândească.
Drumul spre casă era încă lung, dar mersul pe jos i se părea mai ușor decât să stea așezată și să se piardă în gânduri.
„Minte-l pe soț… verifică laptopul…”
Cuvintele acestea îi răsunau insistent în minte. Se înfuria pe sine. Pentru acea întâlnire ridicolă și întâmplătoare. Pentru bătrâna cu ochii întunecați și pătrunzători.
Anna întotdeauna se considera o femeie rațională. Fără misticism, fără ghicitoare, fără „semne ale destinului”. Credea în muncă, în cifre, în grafice, în rapoarte. Credea că fiecare rezultat este pur și simplu consecința eforturilor depuse.
Și totuși, acum, palmele îi erau transpirate, iar pașii ei se încetineau neobservat.
A scos telefonul și a deschis aplicația bancară. Bonusul fusese deja virat.
500.000 de ruble.
O cifră dreaptă, rece. Reală. Indiscutabilă.
„Serezhă se va bucura…” gândi ea automat.
Și imediat după aceea — ca o înțepătură: de ce sunt atât de sigură de asta?
În ultimii doi ani, Serezhă stătea acasă. „Freelance”, „proiecte în derulare”, „oricând va exploda”.
Anna nu îl presa. Credea în el. Îl hrănea, plătea ipoteca, cumpăra mâncare, acoperea creditele.
Uneori i se părea că nu duce o familie, ci un copil adult și obosit.
În fața intrării în bloc, s-a oprit.
S-a gândit.
Și, brusc… a ascuns plicul nu în geantă, ci în buzunarul interior al paltonului. Inima îi bătea mai tare.
„Ce prostii…” șopti ea pentru sine.
Acasă mirosea a ceapă prăjită. Serezhă gătea — un eveniment rar, dar azi, se pare, se străduia.
— Ai venit devreme — zâmbi el, arătându-se din bucătărie. — Cum a fost ziua?
Anna și-a dat jos cizmele și a agățat paltonul încet.
Fiecare mișcare era grea, ca și cum ar fi mers prin apă.
— Bine — răspunse ea. — Obosită.
— Am zis să te fac să te bucuri — continuă el cu un entuziasm vizibil, poate chiar prea vizibil. — Ascultă… mi-a scris un client. Poate va fi nevoie de o mică investiție inițială.
Iată-l.
Nici măcar nu întrebase încă, și totuși deja pregătea terenul.
— Ce fel de investiție? — întrebă Anna calm.
— Eh… vreo o sută de mii. Cel mult o sută cincizeci. Dar apoi totul se va întoarce, știi tu.
Anna dădu din cap.
Un nod în stomac, ca de vânt rece, o strângea.
— Bonus ai avut? — adăugă el, parcă întâmplător, fără să o privească în ochi.
Anna simți cum cuvintele bătrânei ies prea clar în mintea ei.
Minte-l pe soț…
— Nu — spuse ea după o pauză. — Anul acesta fără bonusuri. Au zis… criză.
Serezhă se întoarse brusc.
Prea brusc.
— Serios? — încercă să zâmbească, dar zâmbetul îi ieși strâmb. — Ciudat… la voi mereu…
— Așa e — ridică din umeri Anna. — Mă duc la duș.
Sub jetul apei fierbinți, a stat mult timp.
Spăla oboseala. Și neliniștea care nu voia să plece.
Mai târziu, când Serezhă adormise deja, ea ieși în living.
Laptopul era pe masă. Deschis.
Ecranul era stins, dar se vedea clar — lucrase cu el cu foarte puțin timp înainte.
Anna se așeză.
Inima îi bătea atât de tare că îi acoperea urechile.
— Doar voi arunca o privire — șopti ea. — Doar… să mă liniștesc.
Apăsă butonul.
Ecranul se aprinse.
Și din acel moment, viața ei începu să crape — încet, dar ireversibil.
