Marina s-a trezit din mirosul de cafea. Nu una instant, nu slabă, ci adevărată, tare, cu o ușoară amărăciune — genul de cafea care trezește nu doar trupul, ci și gândurile. Viktor nu o băuse niciodată; mereu râdea de ea, zicând că e „burgheză“ și „inutilă“.
Nu și-a deschis ochii imediat. Mai întâi a ascultat. Cine s-ar fi așteptat la sunete când ești obișnuit să trăiești cu zgomotele altora? Aștepta să audă ușa trântită, pași grei pe hol, oftatul lui Viktor — scurt, iritat — sau vocea lui rece:
„Din nou zăbovești? Din nou lenevești?“
Nimic.
Liniște.
Și nu liniștea obișnuită a dimineții, ci o liniște stranie, necunoscută, care se întindea liber în jurul ei.
Atunci și-a dat seama: nu era acasă. Zăcea pe o canapea îngustă, într-o cameră minusculă dintr-un hostel aproape de gară.
Deasupra capului ei era un raft cu cărți străine, cu coperți îngălbenite, ca și cum cineva le-ar fi lăsat acolo și nu s-ar fi mai întors să le ia. Pe perete șerpuia o fisură fină, ca un fulger oprit la jumătatea cerului.
Ieri noapte, administratoarea — o femeie plinuță, cu fața obosită, dar blândă — o primise fără întrebări.
„Poți să stai peste noapte. Banii dimineață“, îi spusese, întinzându-i cearșafuri curate, care mirosea a praf și detergent. Și adăugase cu un glas aproape ritualic:
„La mulți ani, fetițo.“
Atunci Marina plânsese. În tăcere, în perna ei, așa cum nu mai plânsese de ani de zile, când învățase să tacă ca să nu deranjeze pe nimeni.
Acum era dimineață. Prima dimineață fără Viktor.
S-a ridicat încet, simțind cum mușchii i se încordează și cum îi arde spatele, ca și cum ar fi purtat o povară întreagă noaptea. Pe scaun atârna aceeași geacă. Mică, copilărească, amuzantă, dar salvatoare.
A îmbrăcat-o și brusc a realizat, surprinsă, că nu simțea rușine. Nici pentru aspectul ei, nici pentru faptul că dormise „oriunde“. Doar un sentiment ciudat, aproape uitat: libertate.
În bucătăria comună oamenii deja se adunaseră. Un cuplu tânăr se certa jucăuș despre cine va merge să cumpere pâine. Un bărbat în vârstă mânca cu grijă fulgii de ovăz și citea ziarul, cu fiecare pagină citită metodic.
„Vreți cafea?“ a întrebat-o, observând-o.
„Da, vă rog“, a răspuns Marina și s-a mirat de tonul vocii ei — calm, echilibrat, fără tremur.
După cafea, Marina a ieșit afară. Orașul părea diferit — liniștit, curat, ca și cum zăpada de noapte îl spălase și îi oferise un nou început.
Magazinele erau închise, câțiva trecători se plimbau în tăcere, iar scârțâitul zăpezii sub picioarele ei se auzea clar, aproape muzical. A scos din buzunar carnetul de economii și l-a privit mult timp, ca pe o ființă vie care aștepta un răspuns.
„Ei bine“, a șoptit ea, „să mergem.“
La bancă era pustiu. Trebuia să-și refacă pașaportul — vechiul document rămăsese acasă. Fata de la ghișeu a oftat ușor, dar fără iritare; mai degrabă cu înțelegere.
„Se întâmplă des după sărbători“, a spus ea calm. „Nu sunteți prima.“
„Și cu siguranță nu ultima“, a gândit Marina, fără resentimente — aproape cu ușurare.
Ziua și-a cumpărat haine simple, de zi cu zi: blugi simpli, un pulover călduros, o geacă care o învăluia ca o îmbrățișare. În cabina de probă a stat mult timp în fața oglinzii. Femeia pe care o vedea era obosită, cu cercuri întunecate sub ochi, semne de nesomn, dar… vie. Nu speriată. Nu vinovată.
Seara a aprins telefonul. Treisprezece apeluri pierdute de la Viktor. Două mesaje:
„Unde hoinărești?“
„Întoarce-te, să vorbim.“
Marina le-a șters fără să le deschidă complet. Mâinile ei nu tremurau.
A intrat într-o cafenea mică lângă metrou. A comandat supă și o plăcintă. S-a așezat la fereastră, privind trecătorii grăbiți prin zăpadă. La masa de alături, niște femei de vreo patruzeci de ani râdeau zgomotos, elegante, cu pahare în mână.
„Pentru noi, fete! Pentru că am ajuns până aici!“ spuse una dintre ele.
Marina a zâmbit involuntar.
În acel moment, telefonul a vibrat din nou. Nu Viktor. Număr necunoscut.
„Doamnă Marina Sergeevna?“ — voce masculină, calmă. — „Vă sunăm din brutăria de pe Sadovaya. Ieri nu ați venit la tura de noapte… Sunteți bine?“
Marina a rămas nemișcată. Apoi a tras aer adânc.
„Da. Sunt… nu mai pot lucra noaptea. Dar dacă există ture de zi…“
Pauză.
„Există“, spuse el. „Veniți după sărbători. Și… La mulți ani.“
Marina a lăsat telefonul pe masă. Inima îi bătea repede, dar era un ritm bun — ca al cuiva care aleargă spre ceva, nu care fuge de frică.
Seara s-a întors la hostel. Aceeași administratoare a dat din cap:
„Rămâi mai mult?“
„Da“, a răspuns Marina calm. „Dar nu pentru mult timp.“
Noaptea a visat-o pe mama ei. Stăteau în bucătărie, sorbind ceai.
„Vezi“, spunea mama, „o zi neagră nu e întotdeauna sfârșitul. Uneori e începutul.“
Marina s-a trezit cu sentimentul că înaintea ei nu era un abis. Era drum.
Și undeva adânc în suflet, deja știa: înapoi, în acel apartament cu televizorul care țipa și lanțul de la ușă, nu se va mai întoarce niciodată.
