Șura stătea în holul imens, fără să știe unde să-și pună mâinile. Degetele îi tremurau, iar de pe tivul paltonului încă picura zeamă, lăsând urme lipicioase pe podeaua de marmură deschisă la culoare.
Nu mai văzuse niciodată o casă ca aceasta — tavane înalte, lumina moale se răspândea discret prin ferestrele mari, iar liniștea era atât de profundă încât putea auzi propria respirație. Totul părea nou, straniu și, în același timp, apăsător.
Bărbatul, care se prezentase ca fiind Alexandr Viktorovici, vorbea scurt și aspru cu medicul la telefon. Nicio vorbă în plus. Tonul său nu lăsa loc de întrebări sau negocieri — el poruncea.
Când a încheiat convorbirea, s-a întors spre Șura și, în sfârșit, s-a uitat la ea cu adevărat. Nu ca un negustor care privește un trecător, ci ca un om care evaluează un alt om: cu atenție, cu judecată și cu curiozitate deopotrivă.
— Nume?
— Șura… Alexandra, — s-a corectat repede.
— Câți ani?
— Nouăsprezece.
A dat din cap încet, ca și cum și-ar fi notat ceva în minte.
— Vei sta aici peste noapte. Vei avea grijă de fiica mea. Vei face tot ce spune medicul. Te descurci?
Șura a înghițit. Voia să spună „nu”. Voia să fugă. Dar în fața ochilor îi apăreau din nou borcanele sparte, chipul bunicii, masa goală.
— Mă descurc, — a răspuns ea încet.
Fetița se numea Liza. Aproape că nu-și deschidea ochii, respira greu și cu răgușeală. Uneori tresărea și șoptea cuvinte fără sens. Tânăra îngrijitoare, cea care fusese aici înainte, și-a strâns lucrurile rapid și a plecat, fără să o privească măcar pe Șura în ochi.
— A refuzat, — a spus Alexandr Viktorovici scurt. — A zis că îi e frică de responsabilitate.
Noaptea a fost lungă. Șura stătea lângă pat, ținând mâna rece a copilului și numărând fiecare respirație. Unu… doi… trei… Uneori Liza își deschidea ochii și o privea drept în față — speriată, așa cum privesc copiii atunci când se tem că vor muri și nu înțeleg exact cuvântul.
— Nu vei pleca? — a șoptit brusc fetița.
— Nu, — a mințit Șura, adăugând imediat: — Sunt aici.
În zorii zilei, Liza a făcut febră. Șura alerga între baie și cameră, amintindu-și tot ce o învățase bunica: comprese reci, prosoape umede, șoapte la ureche. Plângea în tăcere, ca să nu trezească casa.
A doua zi, când Alexandr Viktorovici s-a întors de la muncă, se aștepta să vadă scena obișnuită: o îngrijitoare temporară speriată sau o cameră goală.
Dar când a deschis ușa camerei copilului, a rămas nemișcat.
Șura dormea, așezată pe podea lângă pat, fără să-i dea drumul mâinii Lizei. Fetița respira liniștit. Febra îi scăzuse. Pe noptieră era un caiet îngrijit — orele medicamentelor, apa, reacțiile.
Și în acel moment, bărbatul bogat și puternic, obișnuit să controleze totul, a simțit pentru prima dată după multe luni frică.
Nu frica de a-și pierde fiica.
Frica de a pierde acest miracol neașteptat în zdrențe.
