Lida a plecat în grabă, aproape fugind, lovind stângaci un scaun, de parcă trupul nu o mai asculta. În zăpăceala ei, și-a uitat geanta agățată de spătar. Valentina a luat-o mecanic și i-a întins-o. Degetele lor s-au atins pentru o fracțiune de secundă. Lida a tresărit, ca și cum s-ar fi ars.
— Scuzați… — a murmurat ea, fără să-și ridice privirea, și a dispărut imediat pe ușă, de parcă s-ar fi temut să nu se răzgândească.
Oleg s-a așezat. Nu — mai degrabă s-a prăbușit pe scaun, ca și cum picioarele l-ar fi părăsit brusc. O privea pe Valentina de jos în sus — pierdut, aproape copilăros, așa cum fusese cândva, cu mult timp în urmă, când spărsese cu mingea geamul vecinilor și nu știa cum să recunoască.
— Ei? — a întrebat Valentina calm. — Vorbești sau repeți o nouă versiune?
El a tăcut. Fruntea îi era lucioasă de transpirație. În acel moment, chelnerița s-a apropiat cu grijă.
— Vă aduc ceva?
— Coniac, — a spus Valentina pe neașteptate. — Două. Nu, trei. Pentru mine, pentru el… și, ca măsură de siguranță, pentru lume.
Chelnerița a încuviințat din cap, evident cu impresia că nimerise într-un serial.
— Valia… — a început Oleg. — Nu e ceea ce crezi.
— Este fraza preferată a tuturor bărbaților care fac exact ceea ce cred soțiile lor că fac, — a zâmbit ea amar. — Hai să lăsăm clișeele. Am șaizeci de ani. Sunt obosită de prostii.
El a oftat adânc și s-a cocoșat.
— Pur și simplu… a devenit gol, — a spus încet. — Tu taci mereu, televizorul, grijile… Și ea mi-a scris. M-a întrebat ce mai fac. Așa. Ca de la om la om.
— Și eu? — a întrebat Valentina liniștită. — Eu nu sunt om?
El a deschis gura… și a închis-o din nou.
— Știi, — a continuat ea, — cel mai dureros nici măcar nu e Lida. Ci faptul că ai decis că nu e nevoie să vorbești cu mine. Că eu nu plec nicăieri. Că voi fi mereu aici. Ca o piesă de mobilier.
Chelnerița a adus coniacul. Oleg și-a golit paharul dintr-o înghițitură și a început să tușească.
— Nu am vrut… — a murmurat el. — A fost o prostie. Eu doar… mi-am amintit de tinerețe.
— Iar eu mi-am amintit de realitate, — a spus Valentina și a băut și ea. A strâmbat din nas. — O mizerie, apropo. La fel ca infidelitatea la șaizeci de ani. Fără romantism, fără scuze.
Deodată a început să plângă. Stângaci, fără sunet, ștergându-și ochii cu un șervețel cu sigla cafenelei.
— Mi-a fost frică, Valia… — a șoptit el. — De bătrânețe. De moarte. De faptul că totul a trecut deja.
Ea l-a privit mult timp. Și, dintr-odată, a înțeles: în fața ei nu se afla un trădător eroic de melodramă, ci un bărbat obosit și speriat, care voia să se simtă necesar — în cel mai prost mod posibil.
— Dar eu? — a întrebat ea încet. — Și mie mi-e frică. Dar am rămas. Cu tine.
El a ridicat ochii spre ea.
— Iartă-mă…
Valentina s-a ridicat.
— Hai.
— Unde? — s-a pierdut el.
— Acasă. Discuția nu s-a terminat. Doar că aici sunt prea mulți martori… și prea mult liliac din plastic.
El s-a ridicat în grabă și a lovit din nou scaunul. Clienții se prefăceau că nu se uită, dar toți se uitau.
Afară burnița. Mergeau unul lângă altul, în tăcere. La intrarea în bloc, Oleg a spus brusc:
— O să-i șterg numărul.
— Nu e o faptă eroică, — a răspuns Valentina. — Este minimul.
Și-a scos cheile, apoi s-a oprit.
— Știi, Oleg… — a spus ea fără să se întoarcă. — Astăzi aproape m-ai pierdut. Nu din cauza Lidei. Ci din cauza tăcerii.
El a dat din cap.
Ușa s-a închis.
Iar ce urma avea să fie cel mai greu.
