Se strângeau în tăcere.
Nu erau țipete, nu erau scandaluri — și tocmai asta făcea totul să pară și mai înfricoșător. Casa în care timp de opt ani răsunau pașii lui Daniil, se trânteau uși, foșneau pungi și televizorul murmura fără oprire, începea brusc să se golească sub ochii noștri.
Parcă cineva trăgea încet aerul din încăperi, cameră după cameră.
Cristina aranja lucrurile cu mișcări tăioase, aproape agresive. Fiecare pulover îl arunca în valiză ca și cum l-ar fi acuzat de ceva. Mâinile îi tremurau — nu de slăbiciune, ci de furie stăpânită.
Copilul era întins în cărucior și respira încet, fără să înțeleagă că fusese, fără voie, motivul unui război a cărui adevăr nu-l va cunoaște niciodată.
Eu stăteam în prag și priveam. Nu interveneam. Uneori, cel mai greu lucru este să nu spui niciun cuvânt.
Lidia nu ieșea din camera ei. O auzeam cum se mișcă cu grijă, încercând să nu scârțâie nici o podea. Încă îi era frică — nu de Cristina, nu. Îi era teamă să nu deranjeze.
Gândul acesta mă tăia mai adânc decât un cuțit.
Daniil s-a apropiat de mine. Fața lui era palidă, ca și cum viața ar fi fost smulsă din el.
— Tata… chiar crezi că am meritat asta? — a făcut un semn spre valize.
L-am privit mult timp. Nu ca pe un bărbat matur, ci ca pe băiatul care cândva îți ținea mâna strâns, speriat de lume.
— Cred, — am spus încet, — că ai permis ca soția mea să fie umilită.
— Ai stat acolo și ai tăcut când o numeau murdară.
— Și dacă astăzi aș fi tăcut eu, aș fi devenit la fel ca tine în acel moment.
El și-a plecat privirea.
— Cristina doar… îi e frică.
— A te teme nu înseamnă a insulta, — am răspuns. — Și nici a da afară un om din propria lui casă.
Cristina a auzit. S-a întors brusc.
— Deci acum eu sunt monstrul? După naștere? — vocea îi tremura, dar furia încă mocnea în ea. — Înțelegeți măcar ce fac hormonii cu omul?!
Am dat din cap.
— Înțeleg. Dar hormonii nu dau dreptul nimănui să rănească pe alții.
S-a făcut tăcere. Pentru prima dată de la început.
Când valizele au ajuns lângă ușă, a urmat o pauză. Acea pauză stânjenitoare, chinuitoare, în care toți simt că ceva s-a crăpat pentru totdeauna.
Și atunci Lidia a ieșit din cameră.
Era palidă, dar ținea spatele drept. În mâini avea o păturică mică, tricotată. Exact aceea pe care o tricota în serile în care stătea ascunsă, pentru a „nu se băga în seamă“.
Fără să scoată un cuvânt, a așezat păturica în cărucior.
— Pentru bebe, — a spus încet. — Să nu-i fie frig.
Cristina nu i-a mulțumit. Dar nici nu a respins gestul.
Ușa s-a închis.
Casa a devenit orbitor de goală.
Lidia m-a privit și a șoptit:
— Am făcut bine?
Am strâns-o tare în brațe, așa cum făceam atunci, cu mulți ani în urmă, când îi promisesem că o voi proteja.
— Acum — da.
Dar încă nu știam că cele mai grele momente abia ne așteaptă.
