Lida a plecat în grabă, aproape alergând. În neatenția ei a lovit un scaun și a uitat geanta agățată de spătar. Valentina i-a întins-o mecanic. Degetele lor s-au atins pentru o clipă. Lida a tresărit, ca și cum s-ar fi ars.
— Iertați-mă… — a murmurat ea și a dispărut dincolo de ușă.
Oleg s-a așezat. Sau, mai degrabă, s-a prăbușit pe scaun, de parcă picioarele i-ar fi cedat dintr-odată. O privea pe Valentina de jos în sus — dezorientat, copilăros, exact ca demult, când spărsese cu mingea geamul vecinilor și nu știa cum să recunoască.
— Ei? — a întrebat Valentina. — Ai de gând să spui ceva? Sau repeți o nouă versiune?
El a tăcut. Fruntea îi lucia de sudoare. Ospătărița s-a apropiat cu prudență.
— Doriți să vă aduc ceva?
— Coniac, — a spus pe neașteptate Valentina. — Două. Nu… trei. Pentru mine, pentru el… și pentru lume, ca măsură de siguranță.
Ospătărița a încuviințat, convinsă probabil că nimerise într-un serial.
— Valia… — a început Oleg. — Nu e ceea ce crezi.
— Replica preferată a tuturor bărbaților care fac exact ceea ce cred soțiile lor, — a zâmbit ea amar. — Fără clișee. Am șaizeci de ani. Sunt obosită de prostii.
A oftat și s-a cocoșat.
— Pur și simplu… s-a făcut gol în mine, — a spus el. — Tu taci mereu, televizorul, grijile… Iar ea mi-a scris. M-a întrebat ce mai fac. Pur și simplu, ca om.
— Iar eu ce sunt? — a întrebat calm Valentina. — Nu sunt om?
A deschis gura… și a închis-o din nou.
— Știi ce doare cel mai tare? — a continuat ea. — Nici măcar Lida. Ci faptul că ai decis că nu trebuie să vorbești cu mine. Că eu nu plec nicăieri. Că sunt mobilă.
Ospătărița a adus coniacul. Oleg și-a golit paharul dintr-o înghițitură și a început să tușească.
— N-am vrut… — a murmurat el. — A fost o prostie. Eu… mi-am amintit tinerețea.
— Iar eu mi-am amintit realitatea, — a spus Valentina și a băut și ea. A strâmbat din nas. — Oribil, de altfel. Ca infidelitatea la șaizeci de ani. Nici romantism, nici scuze.
Deodată, el a început să plângă. Stângaci, fără sunet, ștergându-și ochii cu un șervețel cu sigla cafenelei.
— Mi-a fost frică, Valia… De bătrânețe. De moarte. Că totul s-a întâmplat deja.
Ea l-a privit mult timp. Și atunci a înțeles: în fața ei nu era un trădător de melodramă, ci un bărbat obosit și speriat, care voia să se simtă necesar — în cel mai stupid mod.
— Dar eu? — a întrebat ea încet. — Și mie mi-e frică. Dar am rămas. Cu tine.
El și-a ridicat privirea.
— Iartă-mă…
Valentina s-a ridicat.
— Hai.
— Unde? — s-a pierdut el.
— Acasă. Discuția nu s-a încheiat. Doar că aici sunt prea mulți martori… și prea mult liliac din plastic.
S-a ridicat în grabă și a lovit din nou scaunul. Ceilalți clienți se prefăceau că nu privesc, dar toți priveau.
Afară burnița. Mergeau unul lângă altul, în tăcere. La intrarea în bloc, Oleg a spus brusc:
— O să-i șterg numărul.
— Nu e o faptă eroică, — a răspuns Valentina. — E minimul.
Și-a scos cheile, apoi s-a oprit.
— Știi, Oleg… — a spus ea fără să se întoarcă. — Astăzi era cât pe ce să mă pierzi. Nu din cauza Lidei. Ci din cauza tăcerii.
El a încuviințat.
Ușa s-a închis.
Iar ce urma avea să fie cel mai greu.
