Abia puteam să respir când telefonul a sunat din nou. Vocea de la celălalt capăt era rece, distantă, dar avea o insistență ciudată, aproape obsesivă:
— Domnule Andrei, sunteți pregătit să aflați adevărul despre băiatul pe care l-ați alungat acum zece ani?
Am înghețat, inima mi s-a strâns ca și cum cineva ar fi înfipt un pumnal înghețat în ea. Zece ani… zece ani pe care îi consideram închiși, ca și cum aș fi ars o pagină și aș fi împrăștiat cenușa ei în vânt.
Am vândut casa, m-am mutat într-un alt oraș, mi-am construit o viață nouă. Și totuși, în acel moment, trecutul a intrat cu forța în prezentul meu, ca un trăsnet pe un cer senin.
— Cine… cine este? — am întrebat, deși adânc în suflet știam deja că nu sunt pregătit pentru răspuns.
— Este aici. Și trebuie să vezi cu ochii tăi. Sâmbătă. Galerie. — Linia s-a întrerupt brusc.
Am rămas sprijinit de masă și am încercat să-mi amintesc tot ce știam despre Ilia. Un băiat tăcut, rezervat, aproape invizibil, care nu plângea niciodată și nu se opunea. L-am alungat, convins că fac ceea ce e corect — ca un adult hotărât. Dar acum ceva în pieptul meu se strângea, ca o piatră grea.
Sâmbăta a sosit mai repede decât mă așteptam. Galeria era mică, dar plină de lumină și cu aroma uleiului și a vopselei. Oamenii șopteau, unii zâmbeau, alții fotografiau cu telefoanele. Mă strecuram printre ei și atunci l-am zărit.
Ilia. Stătea în fața tabloului său. Pânza era imensă, strălucind în nuanțe de aur și purpuriu. Fiecare tușă, fiecare atingere a pensulei părea vie, parcă respira.
Creștea. Un bărbat cu ochi care reflectau simultan durere și putere. Nu-mi venea să cred că acesta era același băiat pe care îl alungasem cândva pe stradă. În mine se ridica un amestec de mândrie, teamă și disperare.
S-a întors și privirile noastre s-au întâlnit. L-am recunoscut imediat — în ciuda anilor, în ciuda schimbărilor, scânteia aceea tăcută, neînfricată din ochii lui rămăsese, cea pe care odată o considerasem slăbiciune.
— Bună, Andrei, — a spus el. Vocea îi era calmă, echilibrată, dar fiecare cuvânt mă lovea ca un ciocan. — Am așteptat acest moment ani de zile.
Nu știam ce să spun. În mine se dezlănțuia o furtună: vinovăție, rușine, frică. Credeam că îl pot uita, că pot șterge greșelile trecutului. Dar adevărul stătea în fața mea, uriaș, strălucitor și necruțător.
— Tu… ai devenit artist? — am reușit în cele din urmă să spun, încercând să ascund tremuratul meu.
— Da. Și această galerie este doar începutul, — a spus el, făcând un gest către lucrările sale. — Dar Andrei, problema nu sunt tablourile. Problema este de ce ai făcut ceea ce ai făcut.
Am simțit cum picioarele mi se clatină sub mine. Lumea întreagă se micșora la dimensiunea unei camere mici, plină de lumină și umbre, unde fiecare cuvânt era o probă.
Și în acel moment am înțeles: acum zece ani nu am alungat doar un copil. Am distrus viața unui om.
