La început, pe ecran a apărut un living gol. Același canapea. Același față de masă cu floricelele delicate pe care bunica mea le alesese odinioară. Lumina caldă, blândă, a veiozei din colț. Totul era exact așa cum întotdeauna.
Andrei s-a relaxat ușor. Umerii i-au căzut. Încă nu înțelegea ce vedea.
— „Și ce anume ar trebui să văd?” a întrebat el cu un zâmbet ușor, aproape ironic.
Nu am răspuns. L-am privit doar pe ecran.
Au trecut câteva secunde. Lung, grele. Apoi — mișcare. Ușa s-a deschis. În cadru a intrat el. Cu o geantă de voiaj pe umăr. Fără mine.
Andrei a înghețat.
Se uita la sine ca și cum ar fi văzut un fantomă. Parcă nu-i venea să creadă că ceea ce vedea era real.
— „Asta… când s-a întâmplat?” Vocea lui a devenit surdă, joasă.
Imediat după el, în cadru a intrat ea. Părul blond, liber pe umeri. O jachetă scurtă. Râsul ei — același râs pe care îl auzisem deja cu căștile, când revizionam singură înregistrarea noaptea. L-a îmbrățișat pe la spate. El a aplecat capul și a sărutat-o pe gât.
Tăcerea din cameră a devenit densă, aproape palpabilă.
În videoclip el o numea „iubirea mea”. O ajuta să-și dea jos cizmele. Ea a aprins lumânarea bunicii mele — exact aceea. Au băut vin din paharele mele. Ședeau pe canapeaua unde bunica mă învățase să tricotez, unde cândva ascultasem poveștile ei.
Am oprit sunetul. Lăsați tăcerea să vorbească mai mult decât orice cuvânt.
— „Ai instalat camere?” a spus el în cele din urmă.
— „Da.”
— „Mă urmăreai?”
L-am privit calm.
— „Nu, Andrei. Mi-am protejat proprietatea. Și demnitatea mea.”
S-a ridicat brusc și a început să meargă prin cameră. Pașii lui răsunau nervos pe podeaua de lemn.
— „Asta… asta nu înseamnă nimic. A fost o greșeală. Doar… stres, muncă…”
Am zâmbit amar.
— „Ai numit-o ‘iubirea mea’ în casa mea. Și asta este stres?”
A încercat să se apropie și să-mi ia mâinile.
— „Te iubesc. Este adevărat. Doar că m-am încurcat.”
S-a încurcat. Un bărbat care timp de doi ani a mers în „călătorii de afaceri”. Un bărbat care cunoștea casa mea mai bine decât mine.
— „De câte ori?” am întrebat eu încet.
A tăcut.
Și această tăcere a fost mai tare decât orice mărturisire.
M-am apropiat de proiector și am pornit următorul fragment. Altă dată. Altă seară. Aceeași femeie. Același pat.
Pe ecran el spunea:
— „Aici nimeni nu va afla. Este locul ei, dar ea aproape că nu vine.”
Am simțit cum ceva în mine se rupe definitiv. Nu inima — ea fusese deja frântă. Iluzia mea s-a prăbușit.
Andrei s-a lăsat în fotoliu. Fața lui a devenit gri.
— „Nu mă gândeam că vei afla vreodată…”
— „Exact asta e problema,” am spus încet. „Nu te-ai gândit.”
Afară vântul s-a intensificat. Casa părea că suspină.
A început să vorbească repede, confuz, să se justifice, să învinovățească circumstanțele. Dar în cuvintele lui lipsea cel mai important lucru — responsabilitatea.
L-am privit pe omul cu care am trăit șapte ani. Șapte ani de viață împreună, planuri, vise. Și pentru prima dată îl vedeam așa cum era cu adevărat.
M-am ridicat.
— „Strânge-ți lucrurile, Andrei. Mâine dimineață pleci. Singur.”
Și-a ridicat privirea către mine. Pentru prima dată am văzut frică în ochii lui.
Dar ce era mai rău pentru el încă urma să vină.
