Victoria își stăpânea cu greu tremurul din mâini de fiecare dată când pe ecranul telefonului apărea un nou mesaj de la Lidia Sergheevna.
Lumina rece a display-ului tăia semiîntunericul din sufragerie, iar cuvintele erau aproape identice de fiecare dată: „Vika, să nu uiți de transferul pentru mâine.” Sub mesaj strălucea suma — cincizeci de mii.
Cincizeci de mii de ruble. Cu un an în urmă fusese un ajutor oferit o singură dată, un gest firesc într-o perioadă dificilă. Însă treptat acel ajutor se transformase într-o obligație permanentă, într-un flux nesfârșit de bani, ca și cum cineva ar fi deschis un robinet și l-ar fi uitat curgând la infinit.
— Denis, nu mai pot… — spuse ea încet, când soțul ei intră pe ușă după serviciu. — Nu mai este sprijin. Am ajuns personalul de întreținere al mamei tale.
Denis își încruntă fruntea, încercând să rămână calm. Era un bărbat matur, responsabil, iar mama lui era femeia care îl crescuse.
— Mama e singură, Vika. Îi este greu. Merită ajutorul nostru.
Victoria ridică brusc privirea spre el. În ochii ei se citeau oboseala și revolta adunată în luni întregi.
— Greu? Locuiește în apartamentul ei cu două camere. Are pensie. Nu moare de foame! Iar aceste „greutăți” au devenit un șantaj lunar.
Tăcerea care urmă fu apăsătoare. Denis nu suporta conflictele, mai ales în familie. Dar undeva, în adâncul lui, știa că echilibrul dintre el și Victoria se clătina. Economiile lor se subțiau. Planurile lor — vacanțe, o casă mai mare, poate un copil — erau amânate mereu.
Vineri seara, la cină, tensiunea a atins punctul culminant. Masa era aranjată cu grijă, iar mirosul mâncării umplea încăperea. Lidia Sergheevna stătea dreaptă, cu aerul ei obișnuit de binefăcătoare.
— Vika, draga mea, să nu uitați de plata întreținerii, — spuse ea pe un ton mieros. — Poate chiar puțin mai mult luna aceasta. Cheltuielile au crescut.
Victoria simți cum i se aprinde pieptul de furie. Strânse furculița fără să-și dea seama. Denis privea nehotărât, iar figura mamei lui, altădată blândă și protectoare, părea acum rece și calculată, ca un mecanism care consuma resursele tinerei lor familii fără ezitare.
— Nu! — izbucni Victoria. Vocea ei răsună în sufragerie. — Nu voi mai face asta. Niciun ban!
Lidia Sergheevna clipi uluită, ca și cum Victoria ar fi rostit o blasfemie.
— Cum adică „nu vei mai face”? — șuieră ea. — Ești împotriva mea?
Aerul deveni greu de respirat. Denis, orbit de furie și rușine, își ridică mâna într-un gest impulsiv, de parcă ar fi vrut să impună autoritate. Momentul rămase suspendat în tăcere.
Inima Victoriei păru să se oprească pentru o clipă. Dar în loc de teamă, în ochii ei se aprinse o hotărâre rece, neclintită.
Îi privi pe rând pe soțul și pe soacra ei. Nu mai era vorba doar despre bani. Era vorba despre demnitatea ei. Despre libertatea ei. Despre dreptul de a nu fi exploatată în numele datoriei familiale.
În noaptea aceea, Victoria nu închise un ochi. Denis dormea agitat lângă ea, fără să știe că în mintea ei se contura un plan. Știa că trebuie să acționeze rapid, inteligent și neașteptat. Altfel, lanțul acestor cereri lunare putea continua la nesfârșit.
Și Victoria nu mai era dispusă să trăiască astfel. Acesta era doar începutul.
