Ploua mărunt, picăturile bătând ușor în acoperiș și lăsând pe geamuri urme ca niște lacrimi pe care nimeni nu le-ar fi văzut. Olga stătea pe pridvorul tribunalului și îl privea pe Andrei, care mergea înainte cu o încredere de neclintit, ca și cum întreaga lume îi aparținea.
Cristina, noua lui iubită, râdea, ascunzându-și mâinile în haina ei scurtă de blană, ca și cum se simțea caldă și protejată. Iar Olga… simțea că lumea ei interioară se ruptese în două, ca și cum pământul sub picioarele ei ar fi cedat.
„Cum poate cineva să fie un astfel de om?” se gândi ea, în timp ce Andrei deschidea portiera mașinii și o lăsa pe Cristina să urce. Inima îi strângea de furie și neputință, dar ea își strânse pumnii. Calculul rece a învins emoțiile: nicio milă pentru sine, nicio lacrimă neputincioasă.
Intrând în apartament, Olga observă imediat dezordinea: borcane goale, pungi cu lucruri, reviste împrăștiate peste tot.
Valentina Petrovna mergea deja către fereastră cu ruleta și carnetul, evaluând spațiul. „Jaluzele romane bej… și niciun fel de mizerie!” rosti ea ca pe o sentință. Olga dădu scurt din cap, dar în interiorul ei furia încă mocnea.
— Bine, doamnă Valentina Petrovna, — spuse Olga, încercând să-și păstreze vocea calmă și egală. — Voi strânge mizeria.
Fiecare cuvânt suna ca o provocare. Ea înțelegea că nu era doar un apartament; era viața ei, trecutul ei, pe care Andrei și noile lui interese încercau să îl șteargă. Seara trebuia să-și demonstreze dreptatea în fața tribunalului, dar acum era mai important să se controleze și să nu arate slăbiciune.
Deschise cutia cu scule; mirosul de metal și lemn vechi o lovi imediat. Inima i se strânse, dar privirea îi rămase fermă. În acel moment, telefonul îi sună. Un apel neașteptat, de la un număr necunoscut. Ridică receptorul:
— Alo?
— Olga… — vocea era joasă, dar cunoscută. — Știu ce s-a întâmplat cu apartamentul. Pot să te ajut.
O tăcere plutea în fir. În interiorul ei ceva se declanșă: o șansă de a răsturna situația, o șansă de a nu suferi înfrângerea, ci de a prelua controlul cu propriile mâini. Dădu din cap în tăcere, deși interlocutorul nu o putea vedea.
Pe masă erau cheile, documentele și facturile din ultimele luni. Fiecare dintre ele dovedea că Andrei se pregătise de mult pentru acest joc. Dar Olga știa că avea o armă — adevărul, dur ca oțelul. Și dacă îl folosea corect, nimeni nu o putea opri.
Suspină adânc, închise cutia și privi pe fereastră ploaia măruntă care continua să cadă. Tot ce urma era greu, dramatic, poate chiar periculos. Dar acum Olga nu mai era victimă. Era pregătită pentru propria ei luptă.
