Marina păși cu grijă în apartament, ținând în mână o geantă cu gecile copiilor. Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că fiecare bătaie răsună în liniștea holului. Se opri pentru o clipă în prag și privi în jur. Totul părea diferit față de cum își amintea.
În antreu domnea o ordine nouă: lucrurile lui Alexei erau aranjate în dulapuri diferite, iar pe pereți atârnau fotografii cu Elena în rame roz.
Era clar că fuseseră puse acolo de curând, ca și cum cineva ar fi vrut să arate tuturor cine este acum stăpâna casei. Întregul loc părea să spună în tăcere: „Acum eu conduc aici.”
Marina inspiră adânc, încercând să-și păstreze calmul.
— Unde este dulapul cu lucrurile copiilor? întrebă ea în cele din urmă, străduindu-se să vorbească pe un ton liniștit.
— În hol, răspunse Elena scurt. Stătea rezemată de tocul ușii și o privea atent. — Dar să nu atingi nimic în plus!
Marina dădu din cap și se apropie de dulap. Îl deschise cu grijă, de parcă se temea că și cel mai mic zgomot ar putea provoca o nouă ceartă. Înăuntru văzu gecile, cizmele și căciulile copiilor, așezate la locul lor. Pentru o clipă simți că aceasta era o mică victorie — măcar aceste lucruri erau încă acolo.
Totuși, simțea din nou privirea rece a Elenei în spatele ei. Noua „stăpână” a apartamentului îi urmărea fiecare mișcare, ca și cum ar fi păzit un trofeu prețios.
Marina se întoarse încet și o privi drept în ochi.
— Înțelegi măcar, spuse ea calm, dar ferm, că acesta este și casa copiilor? Pentru ei, acești pereți nu sunt străini.
Elena pufni disprețuitor și făcu un pas mai aproape. Se aplecă puțin ca să privească în geanta Marinei.
— Da, da, copiii, spuse ea cu sarcasm. — Dar ei vor locui aici cu noi. Iar tu… rolul tău s-a terminat.
Marina își încleștă dinții. În piept îi urcă un val de emoții — furie, tristețe și umilință — dar știa că trebuie să se stăpânească. Nu era momentul pentru certuri. Venise doar să ia lucrurile copiilor și să plece fără să provoace o furtună adevărată.
— Iau doar lucrurile lor, spuse ea liniștit. — Nu am nicio pretenție față de tine.
În acel moment, ușa apartamentului se deschise brusc. Un vecin de la etajul de jos își băgă capul pe coridor, probabil după ce auzise zgomotul.
— Oho, ce se întâmplă aici? întrebă el surprins. — Dramă de familie sau ce?
Elena se înroși de iritare și surpriză.
— Este ceva personal! strigă ea. — Nu te băga!
Marina abia își stăpâni un zâmbet. Întreaga scenă începea să semene cu o comedie de teatru: fiecare își juca rolul, iar adevărul adevărat rămânea ascuns între pereții apartamentului.
— Alexei a spus că pot să iau lucrurile, aminti Marina calm. Scoase telefonul din geantă. — Pot să-l sun din nou, dacă este nevoie.
Menționarea apelului telefonic fu ultimul argument. Elena ezită pentru o clipă, privi în altă parte și apoi făcu un pas în lateral, lăsând-o pe Marina să treacă. Pentru un moment, părea că tensiunea s-a mai risipit, deși aerul rămânea încă apăsător.
Marina adună repede gecile, cizmele și căciulile copiilor și le puse în geantă. Apoi se întoarse încă o dată spre femeia blondă.
— Asta era tot ce aveam nevoie, spuse ea. — Copiii se vor bucura. Sper să nu mai fie nevoie să ne întâlnim.
— Da… așa să fie, șopti Elena printre dinți, încercând să-și păstreze demnitatea.
Marina ieși din apartament și coborî scările. Simțea în același timp ușurare și o oboseală profundă. Nu fusese niciodată cu adevărat o luptă pentru apartament, pentru mobilă sau pentru pereți. Fusese o luptă pentru dreptul ei de a rămâne mamă, fără să-și piardă propria identitate în noile circumstanțe ale vieții.
