— Asta trebuie să fie o greșeală… — Lidia Vasilievna a fost prima care și-a revenit, însă în vocea ei nu mai exista siguranța de mai devreme. Cuvintele îi sunau nesigure, ca și cum chiar ea începea să se îndoiască.
Bărbatul a rămas calm. A întors liniștit o pagină din dosarul pe care îl ținea în mână, de parcă situația era una obișnuită pentru el.
— Nu este nicio greșeală, — a spus el clar. — Este vorba despre o moștenire de la Serghei Ivanovici Kravțov. Anastasia Sergheevna este indicată ca unic moștenitor.
Mi s-a învârtit capul. Cuvintele parcă nu voiau să se lege într-un sens clar.
— Eu… nu cunosc un astfel de om… — am șoptit, încercând fără succes să-mi amintesc ceva.
— Îl cunoașteți, — a răspuns el blând. — Doar sub un alt nume.
Un fior rece mi-a străbătut corpul.
— Tatăl dumneavoastră.
Aceste cuvinte au lovit mai puternic decât toate umilințele din acea seară.
— Eu nu am tată, — am spus aproape mecanic. — Ne-a părăsit când aveam cinci ani.
— Formal — da, — a dat el din cap. — Dar înainte de a muri, a lăsat un testament. Și a încercat… să-și repare greșelile.
În sală s-a auzit un murmur înăbușit. Oamenii au început să șușotească, unii chiar fără să se mai ascundă.
Artiom a făcut un pas spre mine.
— Nastia… nu mi-ai spus niciodată…
L-am privit direct în ochi.
— Pentru că nu era nimic de spus.
Lidia Vasilievna s-a îndreptat brusc.
— Stați puțin. Ce milioane? Despre ce vorbim, de fapt?
Bărbatul a rostit suma.
Și în acel moment i-am văzut chipul schimbându-se.
A fost aproape imperceptibil — dar am observat. Un calcul rece i-a trecut prin privire. Rapid. Precis.
— Ei bine… — vocea i s-a îndulcit brusc. — De ce nu ai spus mai devreme, Năstenka? Suntem familie acum…
Aceste cuvinte au durut mai mult decât insultele de dinainte.
— Până acum câteva clipe eram o rușine, — am spus încet.
Ea a zâmbit nervos.
— Hai, au fost doar emoții… nuntă, stres…
— Ați spus că fiul meu va plăti pentru „iresponsabilitatea” mea.
Artiom a încercat să intervină:
— Haideți să ne calmăm…
M-am întors spre el.
— Iar tu? Știai de creditul meu și ai tăcut?
El a ezitat.
— Mama doar își făcea griji…
— Nu, — l-am întrerupt. — Ai ales o parte.
Tăcerea care a urmat a devenit apăsătoare.
Bărbatul de la ușă a făcut un pas înainte:
— Am nevoie de semnătura Anastasiei Sergheevna. Este urgent.
— Desigur, desigur, — a spus repede Lidia Vasilievna. — Vom rezolva totul după nuntă…
— Nu, — am răspuns ferm.
Toți au încremenit.
Nici eu nu mă așteptam la atâta hotărâre în propria mea voce.
— Vom face asta acum.
Am pus paharul pe masă. Mâna nu-mi mai tremura.
— Și fără „noi”.
Artiom s-a încruntat.
— Ce vrei să spui?
L-am privit îndelung.
— Că nu m-ai apărat nici măcar o dată.
A deschis gura, dar nu a găsit cuvinte.
Și pentru prima dată în acea seară nu am simțit durere.
Ci claritate.
— Acest credit, — am continuat, — l-am luat ca să-mi salvez mama. Și îl voi plăti. Singură.
Lidia Vasilievna nu-și mai ascundea iritarea:
— Acum, desigur, e ușor de spus…
— Nu este vorba despre bani, — am răspuns. — Ci despre oameni.
M-am întors spre bărbat:
— Haideți.
Dar înainte să fac un pas, m-am oprit.
— Apropo… — am privit-o direct pe soacra mea. — Dragostea, cum ați spus, nu plătește facturile. Dar lipsa de conștiință costă întotdeauna scump.
În acel moment, în sală s-a auzit un chicotit ușor.
Cineva dintre invitați.
Iar cineva… a început chiar să aplaude.
Lidia Vasilievna a pălit.
Artiom stătea ca pierdut.
Și dintr-odată am înțeles — totul abia începea.
