Igor a închis fermoarul celei de-a doua valize — veche, uzată, aceea cu care Ana se mutase odată la el în primul lor apartament cu o singură cameră, la marginea orașului.
Lângă ea stătea o altă valiză, mai nouă, și două sacoșe de plastic, în care erau aruncate neglijent cizmele de iarnă și câteva cărți. Fiecare obiect părea să păstreze un capitol din viața lor împreună, acum comprimat în câteva cutii simple.
Ana stătea lângă insula din bucătărie, cu degetele ei palide strânse disperate pe blatul de marmură. Simțea că dacă le-ar fi lăsat, s-ar fi prăbușit instantaneu. În interiorul ei se deschidea un gol imens, înghețat.
Zece ani de căsnicie. Zece ani în care se pierduse complet în acest bărbat. Își amintea cum mâncau macaroane goale ca să economisească bani pentru prima cantitate de marfă pentru afacerea lui. Își amintea nopțile în care stătea peste contabilitatea lui, în timp ce el dormea, epuizat de întâlniri.
Și acum el stătea în fața ei, în costum Brioni, mirosind a parfum scump, încrezător, dur și complet străin.
— Fără dramatism, Ana — vocea lui Igor era calmă, profesionistă, ca și cum ar fi concediat un manager incompetent. — Știm amândoi că acest moment era iminent de mult timp. Am devenit oameni diferiți.
Eu merg înainte, mă dezvolt, construiesc o imperie. Iar tu… ai rămas acolo, în acel apartament mic. Am nevoie de o femeie care să se potrivească statutului meu. O muză, nu o bucătăreasă.
El nici măcar nu ascundea faptul că această „muză” exista deja. Ana văzuse fotografiile din telefonul lui: douăzeci și doi de ani, buze pline, picioare interminabile și ochi în care nu era nimic în afară de calcul rece. Milena.
— Apartamentul, după cum știi, este pe numele companiei — continuă Igor, verificând o listă invizibilă în mintea sa. — Am transferat bani în contul tău, suficienți pentru a închiria ceva pentru început și a te acomoda. Nu sunt un monstru, Ana. Dar e timpul să pleci.
Milena se mută mâine dimineață și nu vreau tensiuni suplimentare.
Ana a deschis gura să spună ceva. Voia să țipe, să-l zgârie, să implore, să ceară dreptate. Dar din gâtul ei a ieșit doar un suspin slab, sugrumat. Se simțea ca un scaun vechi, uzat, aruncat la gunoi după ce cineva și-a renovat casa.
Igor se încruntă, se apropie de valize și le trăsă spre ușa de la intrare.
— Ia-ți gențile, Ana. Taxiul te așteaptă deja jos.
Deschise greaua ușă de stejar și așeză valizele pe casa scării. Ana, ca într-o transă, își puse paltonul, luă geanta și păși afară. Igor se pregătea să rostească replica finală, plină de superioritate, despre „timpul care vindecă”, când ușile liftului se deschiseră silențios.
Pe hol apăru Tamara Petrovna — mama Anei.
Era o femeie impunătoare, cu o postură perfect dreaptă și ochi căprui, pătrunzători. Într-o mână ținea o umbrelă elegantă, în cealaltă un recipient din care se răspândea mirosul dulceag, ademenitor, de plăcintă cu mere și scorțișoară.
Tamara Petrovna se opri. Privirea ei alunecă peste fața plângândă a fiicei, palidă ca creta, peste valizele scoase la vedere și, în cele din urmă, se opri asupra lui Igor, care stătea în ușă ca un stăpân al casei.
— Mamă… — șopti Ana, iar lacrimile pe care le ținuse în ultimele două ore se revărsară pe obrajii ei.
Igor se strânse instantaneu. Întotdeauna îl deranjase cumnata. Tamara Petrovna, fost contabil-șef al unui mare trust sovietic și acum doar pensionară, îl privea întotdeauna ca și cum i-ar vedea toate datoriile și ego-ul umflat. Dar acum el era în avantaj. Era câștigătorul.
— Bună seara, Tamara Petrovna — spuse Igor cu un zâmbet ușor, aproape protector. — Sunteți exact la timp. Luați-vă fiica. Căsnicia noastră și-a consumat timpul. Eu am crescut, Ana a rămas în urmă. I-am asigurat începutul, așa că nu trebuie să faceți scene. Aceasta este viața.
Își încrucișă brațele și aștepta furtuna. Era pregătit pentru blesteme, pentru lacrimile unei mame pentru fiica ei părăsită, pentru acuzații de trădare. De fapt, aștepta cu nerăbdare această scenă — urma să-l confirme ca vânător puternic și nemilos în lumea afacerilor mari.
Tamara Petrovna tăcea. Își mută încet privirea de pe fața lui Igor pe plăcuța cu numărul apartamentului și apoi pe pantofii ei scumpi, dar discreți.
Și atunci se întâmplă ceva ce nimeni nu se aștepta.
Tamara Petrovna chicoti. Din nou. Colțurile gurii îi urcară și, brusc, izbucni în râs.
Nu era un râs isteric sau o criză nervoasă. Era un râs adânc, sincer, din care îi apăreau lacrimi în ochi. Râdea așa cum râzi la o glumă inteligentă, dar puțin crudă, sau la un prost plin de sine care a călcat în capcanele proprii.
Râsul ei răsuna în ecou pe pereții de marmură ai holului luxos. Ana încetă din plâns și o privi pe mama ei șocată. Igor se albise, zâmbetul său satisfăcut alunecă, iar expresia feței trecu la confuzie, apoi la iritare.
— Ce e atât de amuzant aici? — șuieră el, simțindu-și urechile înroșite. — Distrug viața fiicei voastre și voi râdeți?!
Tamara Petrovna inspiră adânc și șterse lacrimile cu un șervețel de batiste.
— Oh, Igor… — oftă ea, încercând să se calmeze. — Iartă-mă, pentru Dumnezeu. Pur și simplu… ești atât de umflat. „Am construit o imperie“, „am crescut“, „am asigurat“… Oh, nu pot!
Râse scurt din nou, apoi se făcu serioasă. Privirea ei deveni rece și tăioasă ca un bisturiu.
— Hai, Anicuță, — spuse hotărâtă, luând una dintre valize. — Aici nu avem ce căuta. Aerul e otrăvit.
— Mamă, unde mergem? — șopti Ana.
— Acasă, fata mea. Acasă. Iar tu, Igor… — se întoarse spre ginerele ei, care stătea cu gura căscată. — Bucură-te de „imperiul” tău. Cât încă poți. Iar prăjitura? Nu ți-o las, nu o meriți.
Își prinse fiica de braț și o trase în lift. Ușile se închiseră, lăsându-l pe Igor singur cu liniștea scării și cu un sentiment vag, lipicios, de neliniște care începea să se înfiripe adânc sub stern.
În apartamentul Tamarei Petrovna se simțea miros de mentă și cărți vechi. Era un loc de siguranță absolută, unde timpul curgea după propriile sale legi, calde și liniștite.
Anna stătea în bucătărie, strângând cu ambele mâini o ceașcă cu ceai fierbinte. Corpul ei tremura ușor. Conștientizarea faptului că viața ei, construită cărămidă cu cărămidă timp de zece ani, se prăbușise într-o singură seară, apăsa greu pe pieptul ei, ca o placă grea de beton.
— Mama, cum ai putut să râzi? — întrebă ea în cele din urmă, ridicându-și ochii roșii. — M-a dat afară. A adus pe altcineva acolo. Mă doare, mama. Mă doare atât de tare încât abia mai pot respira.
Tamara Petrovna se așeză în fața ei, îi acoperi palmele cu mâinile ei calde și uscate și oftă adânc.
— Doare, scumpa mea. Știu. Și trebuie să plângi, e sănătos. Dar nu am râs de tine. Am râs de fenomenala, impenetrabila prostie a acelui păun narcisist.
— Și ce legătură are prostia? E bogat, e de succes… Are o companie de logistică, camioane, depozite…
— El? — ridică o sprânceană Tamara Petrovna. — Anna, îți amintești acum șapte ani când Igor era aproape de faliment? Când a investit în acea partidă dubioasă de echipamente și a pierdut totul?
Anna încuviință din cap. Cum ar fi putut uita? Atunci Igor nu dormise săptămâni, bea, țipa la ea și amenința că se aruncă pe geam.
Până când, brusc, apăru „îngerul păzitor” — un fond de investiții numit „Avangard”, care, prin reprezentantul său, unchiul Boris (vechi cunoscut al lui Igor de la universitate), a injectat sume uriașe în afacere, salvând compania și dându-i un impuls de creștere.
— Desigur că îmi amintesc. Investitorul l-a salvat. Unchiul Boris.
Tamara Petrovna sorbi ceai, o privi pe fiica sa și spuse încet:
— Unchiul Boris este un actor angajat, Anna. Mai exact, un bun avocat căruia i-am plătit bine pentru tăcere și servicii de reprezentare.
Anna îngheță. Ceașca din mâinile ei tremura.
— Ce?..
— Când „constructorul tău de imperii” a lăsat totul să se prăbușească, am văzut cum sufereai, — glasul mamei ei deveni aspru. — Erai gata să vinzi un rinichi pentru a-l salva. Nu puteam să permit asta.
Atunci am vândut vila noastră de la Rublyovka, cea a bunicului. Da, da, să nu te surprindă, ți-am spus că am închiriat-o pe termen lung, dar de fapt am vândut-o. Suma a fost considerabilă, plus economiile mele. I-am salvat compania. Dar nu sunt proastă.
Tamara Petrovna se ridică, merse la un vechi sertar și scoase un dosar gros. Îl așeză în fața Annei.
— Am investit banii printr-un fond fantomă. Și condiția investiției a fost ca cincizeci și unu la sută din acțiunile companiei să fie transferate acestui fond.
Igor era atât de speriat de datorii și de amenințările bandiților încât a semnat documentele fără să se uite. Credea că predă o cotă unei firme anonime care nu se va implica în management, atât timp cât dividendele curg.
Anna răsfoi documentele cu groază și cu neînțelegere crescândă: extrase, contracte, ștampile.
— Mamă… vrei să spui că tu ești proprietara companiei lui Igor?
Tamara Petrovna zâmbi ușor.
— Nu, draga mea. Tu ești proprietara. Fondul „Avangard” îți aparține sută la sută. L-am înregistrat pe numele tău de fată, cu o procură de administrare pe mine, ca Igor să nu afle nimic.
Am vrut să ai mereu o plasă de siguranță. În caz că iubitul tău va decide într-o zi că a devenit prea mare pentru femeia care îi ștergea nasul.
În bucătărie se lăsă o liniște stridentă. Anna privea documentele, cuvintele saltau în fața ochilor ei. Pachet de control al acțiunilor „Intex-Logistic”. 51%.
— Dar asta nu e tot, — adăugă dulce Tamara Petrovna. — Apartamentul din care te-a dat afară azi… A spus că este pe companie, nu?
Anna dădu încet din cap.
— În contabilitatea firmei, da… ca să evite taxele de lux.
— Exact. Apartamentul acesta este proprietate corporativă. Și asta înseamnă că aparține acționarului majoritar. Adică ție. Igor este doar directorul general angajat, căruia compania i-a oferit locuință.
Anna își ascunse fața în mâini. Șoc. Zece ani a trăit simțindu-se o umbră lângă un mare om de afaceri. Zece ani a economisit pentru ea, i-a iertat grosolăniile, eterna lui replică „sunt ocupat, fac bani”.
Și se dovedește că el a dormit în apartamentul ei, a mâncat pe cheltuiala companiei și s-a comportat ca un zeu pe pământul ei.
— Și acum ce? — șopti Anna.
— Acum, — Tamara Petrovna îi mângâie ușor capul, — mergi la culcare. Iar mâine dimineață îl sunăm pe Boris. Se pare că directorul general al „Intex-Logistic” și-a pierdut încrederea acționarilor. Și totodată a încălcat etica corporativă aducând o străină în apartamentul de serviciu.
Igor și-a încruntat sprâncenele.
— Nu am înțeles gluma. E ceva legat de plăți? Suntem înaintea graficului în acest trimestru.
— Nu e vorba despre grafice, — a răspuns Boris sec, așezându-se în fața lui. — Am un ordin de la acționarul majoritar. În această dimineață a avut loc o adunare extraordinară a fondatorilor.
— Fără mine?! Eu sunt directorul general și dețin 49% din acțiuni!
— Legea permite convocarea unei adunări la inițiativa deținătorului pachetului de control, dacă există motive să se creadă că acțiunile directorului numit dăunează companiei, — a spus Boris cu o precizie rece. — Acționarul a decis să-ți înceteze contractul de muncă. Ești concediat, Igor.
Igor a râs scurt, nervos.
— Ești nebun? Eu am creat această companie! Eu sunt fața și creierul ei! Cine e acest acționar ca să mă concedieze?! Sun imediat la avocații mei! Voi răscumpăra participația voastră!
— Nu vei reuși. În primul rând, nu ai bani — toate activele tale sunt investite în aceste 49%, care acum nu mai valorează nimic fără drept de administrare. În al doilea rând, acționarul nu vinde participația.
— Cine e?! — a răcnit Igor, lovind cu pumnul masa. — Cine e acest nenorocit care vrea să-mi ia afacerea?!
Boris a scos calm un document din dosar, decizia adunării, și l-a apropiat de Igor.
Igor a coborât privirea. Jos, sub textul formal privind înlăturarea directorului general și predarea tuturor afacerilor în termen de 24 de ore, se afla un semn curat, dureros de familiar. Alături, explicația: Proprietar a 100% din acțiunile fondului „Avangard” — A.V. Sokolova (născută).
Literele păreau să danseze în fața ochilor lui Igor. A clipit de câteva ori. Anna. Anna lui. Șoricelul gri. Bucătăreasa.
— E o greșeală, — a șoptit, simțind cum îi amorțesc buzele. — E o înșelătorie. Ea nu putea… Nu avea niciun ban!
— Ați subestimat puterea dragostei materne și a previziunii feminine, — a remarcat Boris rece. — Și încă ceva, Igor. Apartamentul de pe Kutuzovsky. Este de serviciu. Proprietarul real a cerut să transmit că ai exact trei ore să-ți strângi lucrurile. Cheile și cardul de acces le lași la pază jos.
Igor s-a lăsat pe spate în scaun. Aerul din birou devenise brusc dens și greu, ca un jeleu. Și-a amintit de seara trecută. Valizele așezate. Tonul său arogant. Și râsul Tamarei Petrovna.
Abia acum înțelegea de ce râdea. Ea vedea în fața sa un rege gol, care cu mândrie este alungat din palat de adevărata stăpână.
— Și ce să fac acum? — a șuierat el, cu voce plină de compătimire. Din prădătorul de ieri nu mai rămăsese nimic.
— Poți să-ți iei geanta de piele, — a spus Boris în picioare. — Paza a fost informată. Cardul tău va fi anulat în zece minute.
Au trecut trei săptămâni.
Toamna și-a intrat pe deplin în drepturi, colorând parcurile Moscovei în auriu și roșu aprins.
Anna stătea în fața oglinzii din dressingul spațios al apartamentului ei de pe Kutuzovsky. Același apartament în care se întorsese a doua zi după concedierea lui Igor.
Mirosea a parfumuri scumpe de damă — Milena dispăruse cu viteza luminii când a aflat că „stăpânul vieții” era un minoritar șomer, cu conturile blocate și fără loc unde să stea.
Anna purta un costum impecabil de pantaloni, culoarea vinului. Părul ei, pe care înainte îl prindea într-un coc modest, acum îi cădea în valuri lucioase pe umeri. Ochii, fără frică și supunere, priveau cu încredere.
Nu a distrus compania. De ce să tai ramura pe care stai? Tamara Petrovna, cu înțelepciunea vremurilor vechi, a ajutat la angajarea unui manager de criză strălucit.
Afacerea mergea, dividendele curgeau. Și Anna, în sfârșit, și-a amintit ce își dorea ea. A deschis un mic studio de design interior — visul ei din facultate, înainte să-și sacrifice viața pentru succesul soțului.
Suna interfonul. Anna a apăsat butonul video.
Pe ecran apăru Igor. Arăta rău. Paltonul lui șifonat, barba de trei zile, privirea stinsă. Stătea sub ploaie măruntă și privea spre cameră cu rugăminte.
— Anna… Anna, te rog, răspunde.
Anna oftă și preluă apelul.
— Te ascult, Igor.
— Anna, iartă-mă! — vocea lui tremura, fără urmă de aroganța de odinioară. — Am fost un prost. M-am pierdut. E tot o criză de vârstă mijlocie, fata asta… nu conta pentru mine! Am realizat totul. Te iubesc, Anna. Hai să o luăm de la capăt? Voi repara tot. Suntem o familie… zece ani…
Anna îl asculta și se asculta pe sine. Se aștepta să simtă răutate sau durere. Dar în interior era liniște, ca după o furtună. Se uita la acest bărbat și nu înțelegea cum l-a putut iubi atât de mult timp. Îi părea mic și jalnic.
— Igor, — spuse cu voce calmă și clară. — Dragostea nu moare într-o zi, se șterge ca aurul ieftin. A ta s-a șters complet. Nu am motiv să te iert, pentru că nu mai sunt furioasă. Ești doar un străin pentru mine.
— Dar afacerea? Banii noștri? Partea mea! — panica răzbătea în vocea lui.
— Dividendele tale din 49% vor fi virate în contul tău trimestrial. Destul pentru trai. Vrei mai mult? Construiește-ți alt imperiu. Dar de data asta — singur.
— Anna, nu face asta! Tu nu ești așa! Ești bună, iertătoare! — aproape plângea.
— Am fost. Dar am crescut, Igor, — spuse Anna și zâmbi pentru prima dată sincer după mult timp. — La revedere.
A încheiat apelul, se întoarse și mersese în bucătărie. Acolo, Tamara Petrovna tăia deja plăcintă de mere aburindă. Mirosul de scorțișoară și căldură umplea apartamentul, alungând ultimele umbre ale trecutului.
— A sunat? — întrebă mama ei, fără să ridice privirea.
— Da, — încuviință Anna, turnând ceai.
— Și?
Anna se așeză, luă o bucată de plăcintă caldă și privi prin imensa fereastră panoramică, unde viața orașului uriaș freamăta. Orașul ei. Viața ei.
— Nimic, mamă. Circul a plecat.
Tamara Petrovna râse scurt și triumfător. Anna râse împreună cu ea. În acel râs era atâta libertate și viitor cât nu a existat în ultimii zece ani.
