În hol se simțea un miros pătrunzător de pește uscat, haine neproaspete și bere. Iulia închise cu grijă ușa de la intrare în urma ei, încercând să nu facă zgomot cu cheile. Ploaia, sub care stătuse aproximativ patruzeci de minute la stație, îi uda complet trench-ul subțire, iar picăturile reci curgeau pe picioare.
Din sufragerie se auzea un râs masculin puternic, tunător.
— …și i-am spus direct: dacă nu-ți place — adună-ți lucrurile! — răsună baritonul ușor răgușit al lui Costi, un cunoscut al Iuliei. — Și unde ar mai merge? Apartamentul e al meu, mașina e a mea. Poate să plângă în baie și apoi să stea la aragaz.
Cineva din companie chicoti nesigur. Sticla se auzi cum zvâcnește.
Iulia își scoase bocancii udați. Țesătura trench-ului îi lipsea neplăcut de umeri. Păși atentă pe hol, evitând petele lipicioase de pe parchetul laminat, și se opri în pragul ușii.
La noua lor masă din lemn deschis la culoare, pe care Iulia o comandase singură dintr-un catalog, ședeau trei bărbați. Costi se întinsese la capătul mesei, cu un picior peste altul.
În fața lui se cocoța Pasha — colegul lui din atelier — și încă un bărbat necunoscut, purtând un hanorac gri larg. Pe masă erau aruncate ambalaje goale, șervețele mototolite și solzi de pește.
— Oh, uite ce oameni avem aici, — remarcată Costi cu o privire laterală și își întoarse leneș capul. Nu încercă nici măcar să stea drept. Fața lui era roșie, părul strălucea. — Ce stai acolo? Du-te în bucătărie și pregătește ceva pentru ceilalți. Brânza s-a terminat.
Pasha tuși stânjenit și se uită fix la vasul gol, prefăcându-se că-i studiază detaliile.
Iulia privi soțul ei. Nu simțea nici tremur în genunchi, nici lacrimi. Doar o greutate insuportabilă. Ultimele opt luni se rostogoleau într-o groapă fără fund. Costi pierduse locul de muncă la centru, se întreținea cu câștiguri ocazionale și cu fiecare zi devenea tot mai obraznic.
Nu mai observa graficele ei, oboseala după turele de la clinică, unde lucra ca administrator. Începuse să bea des băuturi tari — la început doar în weekend, apoi după starea lui de spirit. Și starea lui se strica constant.
— Nu voi găti nimic, — spuse Iulia calm.
— Cum adică? — Costi încruntă sprâncenele, ca și cum nu ar fi auzit bine.
— Îmi strâng lucrurile. Voi locui la Rita. Iar luni voi depune documentele pentru a încheia relația noastră, — se întoarse și merse spre dormitor.
Încuietorile vechi ale valizei făcură clic-clac. Iulia deschise dulapul și luă câteva bluze de pe umerașe. În hol se auzi un pas greu. Costi intră în dormitor, aproape dărâmând cadrul ușii cu umărul.
— Ce divorț? Mâine e ziua de naștere a mamei! — țipă soțul, blocând ieșirea. — Ești în mintea ta? Toată familia va fi la restaurant mâine!
Respira greu. Mirosul de la bețiile de ieri era atât de puternic, încât Iulia fu nevoită să facă un pas înapoi către fereastră.
— Nadejda Ilinicna e o femeie minunată. Transmite-i scuzele mele, — spuse Iulia, aruncând trusa de cosmetice în valiză. — Spune invitaților că m-a luat ceva sau că am fugit. Nu-mi pasă.
Costi făcu un pas înainte, bocancul lui greu călcând marginea valizei deschise.
— Nicăieri nu vei merge, — șopti amenințător. — Acum vei ieși, ne vei găti și vei zâmbi. Nu vreau să mă fac de rușine în fața prietenilor. Ai înțeles?
Iulia privi gâtul încordat și brațele grele ale lui. Să te cerți cu un om beat într-o cameră închisă era o idee proastă. În memorie îi reveni discuția de dimineață cu prietena Rita: *„Iulia, te vei juca cu focul. Și-a pierdut complet conștiința. Fii mai deșteaptă, nu te arunca în față.”*
— Bine, — spuse Iulia încet, relaxând degetele și lăsând puloverul să cadă. — Dă-ți piciorul la o parte. Voi face o salată. Dar mâine la restaurant vei merge singur. Aceasta e condiția mea.
Costi zâmbi satisfăcut. În mintea lui tocmai „învinguse”, punând femeia încăpățânată la locul ei.
— Așa e bine, — bătând palma pe toc. — Așteptăm zece minute. Și nu te zgârci cu sosul.
Se întoarse în sufragerie. Iulia închise ușa dormitorului, mai stat puțin, ascultând cum vesela se agită din nou, apoi se îndreptă spre bucătărie.
Frigiderul era aproape gol. Pe raftul de jos erau trei roșii mari, un castravete și un recipient de plastic cu smântână — un cadou de la soacra ei. Iulia spălă legumele sub robinet. Sunetul ritmic al tăierii pe tocătorul de lemn o liniștea.
Așeză roșiile tăiate într-un bol adânc de sticlă. Privirea ei se opri la raftul superior, unde erau păstrate medicamentele.
Acum o lună, lui Costi i se recomandase un tratament — se plângea de greutate în stomac. Doctorul îi prescrisese un lichid puternic pentru curățare profundă. Costi luase puțin, petrecuse jumătate de zi singur și apoi refuzase procedura. Flaconul rămăsese în colț.
Iulia luă tubul greu și citi instrucțiunile: *„Efectul apare în 15–20 de minute.”* Gustul era ușor sărat, dar în mâncarea groasă era aproape insesizabil.
Deschise capacul și turnă o cantitate generoasă în smântână. Amestecă bine cu lingura, culoarea și mirosul rămânând neschimbate. Apoi turnă amestecul peste legume, adăugă sare și piper.
Salata arăta perfect. Proaspătă și apetisantă.
Luând bolul, Iulia merse în sufragerie.
— Poftă bună, — spuse și îl așeză în fața lui Costi.
Pasha se animă și întinse furculița:
— O, salată. Mulțumesc.
— Nu, Pasha, — spuse Iulia blând, dar ferm, împingând bolul spre Costi. — E doar pentru soțul meu. Rețetă specială, să-și revină. Azi a fost obosit.
Bărbatul în hanorac chicoti. Costi zâmbi mulțumit. Luă o bucată mare de roșie, unsă generos cu smântână, și o duse la gură.
— Bine, — spuse, luând și castravete. — Doar puțin sare lipsește.
Iulia stătea sprijinită de perete și privea tăcut. Nu se grăbea.
Costi mâncă jumătate din bol și înghiți restul. Oftă ușor.
— Gata, poți să-ți aduni lucrurile, — zise el, lăsându-se pe scaun. — Cheile lasă-le pe noptieră.
— Le voi lăsa, — se arată Iulia calm. — Și îți las și instrucțiunile pentru lichidul pe care tocmai l-ai mâncat cu smântâna.
Costi se încruntă.
— Ce spui?
— Ți-aduci aminte de picăturile pe care ți le prescrisese doctorul? — întrebă Iulia, înclinând ușor capul. — Le-am pus în salată. O doză bună. Având în vedere că le-ai combinat cu alcool și smântână groasă… cred că în zece minute te așteaptă experiențe de neuitat.
Cameră se făcu complet liniștită. Se auzea doar foșnetul anvelopelor mașinilor de afară.
Pasha puse încet furculița pe masă.
Fața lui Costi începu să își piardă roșeața. Își amintea perfect efectul lichidului de data trecută. Stomacul îi trimitea deja primele semnale. În liniștea sufrageriei se auzi un sunet caracteristic din abdomen.
— Tu… chiar? — mârâi Costi, agățându-se de marginea mesei. Fruntea îi era transpirată.
— Eu sunt bine. Și vreau să rămân așa, — se depărtă Iulia de perete. — Mâine la aniversare spune mamei să fie atentă la ce mănâncă la restaurant. Pentru orice eventualitate.
Costi încercă să se ridice brusc, dar îl cuprinse durerea, atingând cu cotul un vas gol care căzu pe podea.
— Pasha… — oftă Costi, incapabil să se ridice. — Sună repede o mașină… Mă duc în camera de reflecție. Rapid!
Fugind prin hol în șosete, ușa se trânti cu un pocnet.
Iulia păși calmă în dormitor, închise valiza, scoase trench-ul uscat și mută bagajul în hol. Prietenii soțului se încălțau repede, clar nevrând să asiste la finalul poveștii.
Afară ploaia se oprise. Aerul mirosea a prospețime și asfalt ud. Iulia simți în sfârșit cât de ușor se respiră. Apucă mânerul valizei și porni către bulevard.
Telefonul vibra cu primul mesaj de la soacră despre evenimentul de mâine, dar Iulia îl șterse. O aștepta o seară liniștită cu o prietenă, ceai fierbinte și o viață complet diferită, normală.
